Să moară capra vecinului. Da, şi aia online
O lună şi jumătate fără Facebook si Twitter. Fără aplicaţii de mobil, fără nici o legătură cu socializarea online. Am decis aşa pe 25 iulie, după ce m-am trezit că pe Alex îl sună cineva – persoană pe care o respect şi cu care am acţionat întotdeauna cu mult bun simţ – şi îl întreabă “Auzi, Toni a povestit lui X despre evenimentul ăla din viaţa mea?”.
În condiţiile în care îmi plac oamenii doar dacă îmi plac, şi nu pentru că e hip, trendy, cool să te înconjori de mase prietenoase, că altfel nu dai bine, am spumegat, m-am enervat, m-am dat cu capul de toţi pereţii; în condiţiile în care o să mor, probabil, cu prea multe secrete în mine, pentru că nu-mi place să duc vorba de colo colo.
Show-off sau socializare?
În fine, am trecut peste însă am început să cochetez cu gândul că ar fi cel mai bine să las dracului reţelele de socializare deoparte, sătulă de porcării din astea, pe principiul “Ce e personal, rămâne personal”. Dincolo de nevoia românului de a duce vorba mai departe – nevoie care îi transformă pe alţii în victime colaterale – nu pot să nu remarc alte două lucruri: nevoia de show-off, de a te da mare şi, adeseori, incapacitatea românului social de a se bucura pentru lucrurile bune care i se întâmplă altuia.
Poate exagerez, dar am, uneori, impresia că, la colţul fiecărei străzi şi, implicit, la colţul fiecărui profil dintr-o reţea din asta, stă un grup de indivizi gata să dea cu paru’. N-am înţeles niciodată invidia faţă de avutul altuia ori faţă de întămplările fericite prin care ăla trece. OK, pot să pricep că te lasă rece că ăluia îi e bine şi, deci, că nu reacţionezi. Dar nu pot să pricep populara oftică. Nu-i o fabrică de bine din care, dacă unii iau mai mult, altora nu le mai rămâne nimic.
Principii şi principii
Nu te ţine nimeni legat, încătuşat, departe de a o lua pe calea la capătul căreia vei avea parte si tu de bine. Dacă Pompilia, să zicem, merge în vacanţă în Tenerife, asta nu înseamnă că tu n-o să mergi. Nu merge în locul tău sau pe banii tăi. Nu-i este ei bine şi ţie nu-ţi mai e. Deci, nu te înverzi, că e self-damaging.
“Al dreacu’ ăla, ai văzut pe unde se plimbă? De unde-o fi furat?” sau “Ai văzut-o p-aia ce dă boarfe dă firmă are în poze? A dreacu’ paraşută!“. Mă, oameni buni, voi sunteţi normali? Adică eu înţeleg nişte limite ale creierului, dar aici vorbim deja de valori negative, de reacţii care nu-i caracterizează nici măcar pe ăia din triburi.
Da, cred în dorinţa omului pentru mai mult, pentru mai bine, pentru mai repede. Mi se pare normal să văd că oamenii îşi doresc să ardă etape, că speră într-un bine mai rapid. Pot să înţeleg şi cele mai dubioase căi prin care unii ajung să aibă ceea ce îşi doresc atât de mult – de la delapidare, furt, la prostituţie şi încălcarea altor principii. Da’ nu înţeleg cum îşi poate dori cineva ca altul să nu aibă. La ce te ajută să gândeşti aşa şi cum poate o astfel de dorinţă de mai bine să dicteze apucături de invidie şi de “să moară capra vecinului”? Dacă moare capra, ce dracu’ mai faceţi cu ea?
“Vreau să slăbesc, că să le arăt că pot“. Huh, are you like for real? Eu credeam că vrei să slăbeşti ca să te simţi mai bine, fizic şi psihic, să fii un om sănătos şi să nu te sufoci cu propria grăsime, peste câţiva ani. Da, că poate te-ai simţit jignită, la un moment dat, de remarcele altora cu privire la gabaritul tău depăşit, pot să înţeleg. Pot să înţeleg că vrei să slăbeşti ŞI ca să le arăţi unora că poţi. Dar de la “şi pentru asta” la “exclusiv pentru asta” e o cale lungă. Şi bolnavă.
Personal sau profesional?
Revenind, de mai bine de o lună de zile, am încetat aproape orice contact cu Facebook, Google+ sau Twitter. Am intrat de vreo două ori şi bine am făcut. Aveam o mulţime de mesaje acolo, unele profesionale. Am avut mai mult timp să interacţionez cu oamenii face2face şi, pentru a nush câta oară, am concluzionat că lumea e mică.
În tot acest timp, pentru că mi-a fost pur şi simplu lene să-mi dezactivez alertele de Google+ şi am primit câte o notificare pentru fiecare nene/tanti care m-a adăugat in Circles, exist în nu mai puţin de 197 de cercuri. În condiţiile în care nu am scris nici măcar un status acolo, ci doar mi-am importat, la un moment dat, fotografiile din Facebook, mai mult ca să încerc serviciul cu pricina. Încă o dată: în cercurile a 197 de persoane, dintre care, cu indulgenţă, cunosc doar vreo 30.
În fine, long story short: Facebook – în cazul cercului meu de cunoscuţi, a devenit un gest reflex. Adeseori, oamenii nu-mi mai trimit mailuri, ci mesaje acolo. Mă cunosc azi cu o persoană, seara am un “Add as friend” care aşteaptă să apăs “Accept”. Profesional, Facebook (şi, probabil, Twitter, dacă m-aş hotărî odată să-i dau credit o perioadă mai lungă) ajută. Prin urmare, profesional, o să mă întorc acolo. Altfel, vacanţa mea, muzica mea, familia mea, câinii mei, gusturile mele, angoasele mele, rămân aici şi prin Instagram, departe de capre moarte şi de invidii pe care n-o să le înţeleg vreodată.
Cunoaşteţi vreun psihiatru bun?
Nu de alta, dar aşa ceva nu mi s-a întâmplat niciodată. Partea şi mai gravă e că stiu ce cântă şi nu mai am opt ani de multicel. Partea înfiorătoare e că mai şi fredonez. So, caut bun specialist. Începem cu tratarea probemelor muzicale grave şi continuăm cu celelalte.
Deci, asta mi se întâmplă:
Povestea nimănui
Sau despre de ce, uneori, nu te mai surprinde nimic.
Cândva, obişnuiam să râd zeflemitor atunci când auzeam “De la oameni nu trebuie să ai aşteptări“. Nu că aş fi avut vreodată, dar voiam să cred că există şi excepţii.
M-am convins, şi mi-a luat ceva cam mult timp, că până şi matematica e o treabă mai cu suflet decât relaţiile interumane. Da, da, ştiu, ce trist. Not.
Nu oamenii de lângă tine te fac cine eşti. Iar dacă se întâmplă asta, înseamnă că nu eşti mare lucru dacă te rezumi la a fi doar rezultatul acţiunilor sau inacţiunilor unor oameni.
Da, fireşte, ei te pot influenţa şi, după cât de moale sau de tare e materialul tău, chestia asta te schimbă sau nu. Dar lupta o dai, at the end of the day, cu tine.
OM, oameni, s.m. 1. Ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic, prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltat.
Gândire, inteligenţă şi limbaj articulat? În nişte limite, checked. Poziţie verticală? Checked – nu punem la socoteală scolioza, cifoza şi vertebra în plus – deşi, cică, asta din urmă e de bine. Structura piciorului adaptată? Checked. Mâini libere şi apte de mişcări fine? Parţial de acord, deci kinda checked. Despre creier nu vorbim, ca o părea onlineu’ nelimitat, da’ n-aş vrea să demonstrez contrariul.
Huh? Şi gata? Ah, era să uit: fiinţă superioară, socială.
Socială as in what? As in berile cu diverşi, as in socialul strâns de la metrou, la ora de maxim trafic? Sau poate as in socialul ăla, care nu-ţi permite să mergi în pijama la operă?Cumva convenţia?
Sincer, tura asta, l-aş lăsa pe Aristotel să se odihnească şi i-aş smulge doar o frântură de idee, fix aia în care omul e caracterizat de instinctul de comunitate.
Fie că-i vorba despre un şoc ori despre evitarea unor pumni fix în bot, instinctul de conservare poate naşte monştri. Sau resemnare, izolare. Te poate face să arzi stări, prin simpla lor omisiune. Cu fiecare pas cu care devii mai puternic, te însingurezi. Umila mea părere.
Şi mă opresc aici, că-i abia luni. «To be continued».
Dematerializează-te
…zice Karim Rashid in Design Yourself. “Nu mai aduna ca un hârciog”. Şi mă tot gândesc: cum să-i fac maică-mii rost de o întâlnire cu baiatul ăsta?
Trebuie să fac ceva urgent, pentru că aşa nu mai ţine. În vara asta, printre altele, am renovat bucătăria alor mei. Un spaţiu de vreo 7 metri pătraţi, foarte prost mobilat – două dulăpioare, un colţar, un aragaz şi o chiuvetă de fontă. Luate pe bucăţi, chinuite, fără prea mult spaţiu de lucru pentru o mamă care găteşte relativ des. În fine, nu despre renovare vreau să vorbesc, ci despre cum am găsit eu, în acele dulăpioare, patru seturi complete de farfurii, a câte 60 de piese fiecare. Nu unul, nu două… în fine, aţi înţeles. Patru. Adică 240 de farfurii. Ei sunt doi, rareori mănâncă împreună. Cel mult, de Crăciun ori cu vreo altă ocazie, ne adunăm mai mulţi. Să zic, nush, 20… Şi mă lasă nervii, că nu înţeleg cui i-ar trebui 240 de farfurii.
Sunt de acord să păstrezi lucruri pentru că-s frumoase şi e drept că două dintre serviciile cu pricina au aproape 100 de ani. Daaar, dacă tot le păstrezi şi-s valoroase prin simpla lor frumuseţe, nu-i mai drăguţ să le pui în valoare, să mănânci din ele, să le donezi unui muzeu? Pentru că aveam vreo şase meşteri în casă în momentul ăla şi pentru că toată bucătăria era în sufragerie şi trebuia să o mut la locul ei, soluţia a fost să găsesc două cutii mari de carton şi să depozitez farfuriile lui Tutankhamon în boxă.
I-am explicat că, dacă are nevoie, cobor personal în subsolul blocului şi i le aduc. A părut mai liniştită. Au trecut cam două luni de zile. FIreşte, n-a avut nici măcar o secundă nevoie de farfuriile alea. Azi, am fost la Ikea. La ce credeţi că ne-am uitat cel mai mult? Nu, nu la bărbaţi. La farfurii. I-am explicat că e bine, că şi aşa avem raftul ăla nou pe care să le punem. M-a întrebat curioasă “Ce raft?”. “Ăla din boxă”. :)
“Run, run away, run run away”
Anumite atracţii nu se pot explica. Probabil că ăsta-i fix farmecul lor. Să-i luăm, de exemplu, pe copiii ăştia, Cults.
La rece şi cât se poate de cerebral, sunt un mare fan indie. De aici, însă, încep excepţiile. Că ei nu-s doar indie, ci şi-a băgat coada şi puţin pop, că eu pot dezvolta pasiuni nebune pentru indie-rock. Şi ar mai fi câteva, dar astea-s mai importante.
Da, e drept că, dacă-i indie pop, undeva, acolo, e şi o coadă de punk, fie el şi în forma lui cea mai pufoasă. În fine, din indie pop lipsesc tristeţea şi zvâcul, dar avem cohorte de zâne care cântă la harpă, ceea ce nu mă încântă, la fel cum nu mă încântă cocktail-urile non-alcoolice. S-au mai nimerit prin urechile mele, de-a lungul vremii, piese indie pop care mi-au plăcut, dar pe care nu le-am mai căutat vreodată.
Ei, Cults îmi plac. Da, mă leşină cu anumite porţiuni şi simt nevoia de mai mult bloody şi de mai puţin mary. Chiar ş-aşa, inexplicabil într-o mare măsură, îi tot ascult. Nu-i pasiune, că n-aş fugi noaptea cu ei oriunde, dar e atracţie, că la o baie în mare, noaptea, tot m-as băga.
Şi sper într-un următor album ceva mai incisiv (a se citi cu ceva mai multe influenţe rock şi cu ceva mai puţine influenţe pop). Am mai multe favorite, însă pentru o fugă în lume cu ei aş merge pe piesa asta:
Ah, da, încă un lucru: nush de ce, dar mă aştept să-i aud în următorul film al lui Tarantino. Just a thought.
Minunile nu mor
In urmă cu aproape 30 de ani, într-un decembrie, chiar de Crăciun, un pui de om n-a vrut chip să scoată capul la lumină. După un travaliu de multe ore bune, medicul a spus “Apăsăm gravida, împingem, tre’ să iasă cumva”, gândind, probabil, “Paştele mă-sii, doar e Crăciun, tre’ să se nască, ne-aşteaptă familia acasă”.
Da, împins, tras, somat fizic, echipa care a asistat la naştere a transformat un făt într-un nou născut. Şi toţi au fost fericiţi şi toată lumea şi-a petrecut Crăciunul până la adânci bătrâneţi. Doar că, după ce pleiada de halate albe a plecat, în urma ei a rămas un nou-născut cu luxaţie de şold.
Văd, adeseori, pe stradă, fete, unele atât de frumoase încât ţi se taie răsuflarea. Fete cu feţe de înger şi cu picioarele schilodite. O nenorocită de luxaţie, netratată, nereparată, un şold ţâşnind din picior, rupând echilibrul şi zdruncinând karma membrelor inferioare, te poate ţintui pe viaţă sub semnul “om cu handicap”.
Le văd plimbându-şi frumuseţea şi chinuindu-se să meargă egal. Sunt la vârste la care nu prea mai au ce face şi sunt nevoite să trăiască o viaţă cu handicapul fizic.
Aş fi fost în fix aceeaşi situaţie, prinsă într-o luptă inegală între mine şi picioarele mele, între mine şi handicapul fizic. Doar că, în acea zi de Crăciun în care am venit pe lume, cineva, undeva m-a iubit prea mult şi mi-a trimis o minune. Şi, uneori, minunile au nume şi chip.
Minunea mea s-a numit Alexandru Pesamosca, domnul doctor Alexandru Pesamosca, tata Pesi. Din prima zi de viaţă, până pe la şase luni, am stat în ghips, din vârfurile degetelor de la picioare, până peste brâu. Să spun că m-a făcut bine, că mi-a schimbat viaţa? Ar fi prea puţin. Mi-am imaginat, uneori, cum ar fi arătat viaţa mea dacă nu aş fi fost tratată de el. M-am gândit, uneori, cum ar fi arătat viaţa alor mei, dacă de Crăciunul din 1981 nu l-ar fi întâlnit.
Îi plăcea baclavaua. Îi plăcea viaţa, deşi a lui n-a fost chiar una perfectă. Îi placeau oamenii, chiar dacă mulţi l-au părăsit. Probabil că a continuat să-i vadă pe adulţi copii şi poate că de asta era mereu un zâmbet.
Mie, una, nu mi-a reparat un picior, un şold, un os, o ciozvârtă.
Mi-a reparat de atât de multe ori viaţa. Datorită lui, mi-am ridicat de prea multe ori capul din pământ şi mi-am reamintit că totul se rezolvă. N-a fost zi de la Dumnezeu în care să nu mă gândesc la el, n-a fost munte pe care să urc şi să nu fie cu mine, n-a fost calătorie în care să-l uit acasă.
Într-un mod complet egoist, mi l-am lipit de suflet, încă de la vârsta la care am început să înţeleg cine e şi ce a făcut pentru mine.
Va rămâne acolo şi-mi va aminti mereu că în lumea asta există şi oamenii adevăraţi. Unii dintre noi au norocul să-i întâlnească. Va rămâne acolo şi-mi va aminti mereu că în lumea asta există şi minuni. Care nu mor niciodată.
That will bring us back to “Do”
Uneori, un widget amărât face cât o mie de cadouri scumpe. Dacă e. Dacă nu e, nu face.
Uneori, o vorbă bună face cât o mie. Dacă e. Dacă nu e, nu face.
Uneori, o vorbă face cât o viaţă si juma de suflet la un loc. Sau nu.
Privirea şoferilor când te opreşti senină, lângă ei, la semafor, şi asculţi asta face cât toate şi tot la un loc. Mereu.
Se face seară vară. Sau invers.
Ce oala mă-sii?!?!
The side kick refers to a kick that is delivered sideways in relation to the body of the person kicking. There are two areas that are commonly used as impact points in sidekicks: the heel of the foot and the outer edge of the foot. The heel is more suited to hard targets such as the ribs, stomach, jaw, temple and chest.
Asta ca să ştiţi ce vă loveşte, dacă mai aud o dată “Vaaai, sunt frântă! Am gătit azi toată ziua!”. Dacă nu ţine cu side kick-ul (my personal favorite, grin), dau cu pumnul, jur!
Cum curcubeul mă-sii te frânge o oală pe aragaz? Ce dracu-i faci? O faci pe ea, pe oală, în fierărie? O aduci personal de pe Venus, unde se fac oale de calitate? Sau n-ai bucătărie, te apuci şi o construieşti si abia apoi, amărâta de tine, purcezi (de la a purcede, nu de la purcea) la gătit?
Pot, cel mult, să înţeleg amărăciunea bacoviană cu accente suicidale într-o propoziţie despre cum ai gătit tu mâncarea, doar dacă ai de la trei copii în sus, soţ, amant şi iubit şi stai şi cu părinţii şi cu socrii. Altfel, mucles, că mă apucă pandaliile.
Păi cum să te doboare o oală, două (plus desert). Supă/Ciorbă: apă în oală – de la 30 sec. la 2 min., in funcţie de presiunea apei. Pârlit carnea – dacă-i pui – 3 min, spălat carnea (notă pentru blonde: doar cu apică, nu cu gel de dus) – 30 sec., spălat&tăiat legume – max 15 min., purces la preparare equals pus totul în oală – 30 sec., lăsat pe foc, deschis invenţia numită hotă – 5 sec. Mici momente de tandreţe cu lichidul, de genul sare, piper, gustat, spălat lingura după ce gustat – 10 min, cu generozitate. O ciorbă/supă, cel mult 31 min si 5 secunde. Nu, nu punem şi timpul în care păpica se face, că nu pui lemne la Distrigaz, deci ai program de voie. Şi nu, aparatul ăla de-ţi masează burdihanul, suprapopulat de prăjituri, animăluţe moarte şi cartofiori prăjiţi, nu te şi slăbeşte. Sari coarda 31 min si 5 sec, trust me.
Prin analogie, felul doi e la fel de rapid. Dacă drumul unui pui din pungă în tavă, în cuptor, durează mai mult de 20 min, fuguţa la coafor, lasaţi-vă, nu mai chinuiţi tăvile şi tocătoarele, au şi ele suflet. Carbonara? Cu sos in house, fireşte? 15 min. Am si martori, şi da, încă mai trăiesc după ce au mâncat.
Cartofi la cuptor cu ceva animal decedat lângă? Cam 20 min. Păstrăv umplut, perpelit în cuptor? Greu, dar tot sub o oră. Tort mai simpluţ? 30 min. Deci, tot nu-mi explic. Sau faceţi sărmăluţe, perişoare şi musacale in fiecare zi? De colesterol crimă cu premeditare aţi auzit?
Da, mah, ce ştiu eu, voi faceţi totul în casă. Condimentele, sosurile, gemurile. Neah, nu ţine. Gem de zmeură, cu îndulcitor, sic. 30 min, cu tot cu căutările indulcitorului la supermarket. Ardei iuţi – cei mai iuţi din tot universul, drool – muraţi? undeva la 7 min. You name it.
Da, nu sunt marele fan al gătitului şi nu degeaba m-am mutat la fix două blocuri de ai mei. Cum peste vară ei sunt mai mult plecaţi, chiar dacă eu pot supravieţui 100 de ani doar cu brânză şi cu roşii/ardei graşi şi chiar dacă nu mai consum ceea ce a clipit cândva, gătesc când e nevoie. O fac cu plăcere, rapid, no fuss. Ah, da, şi mai e ceva ce mă scoate din minţi: te speli pe mâini, înainte să asediezi bucătăria, îţi prinzi/acoperi părul cu ceva si niciodata, NICIODATĂ, nu bagi la loc în mâncare lingura cu care ai gustat. NICIODATĂ, aaaaaaaaa!
Deci, gata, side kick, că nu mai ţine.
“Hustle” sau cum faci femeile din încheietura minţii
Habar n-am dacă şi în ce tipologie feminină mă încadrez. Sincer, m-au interesat mai mult tipologiile masculine în care am putut eu să încadrez. Alea feminine nu m-au interesat niciodată, poate şi pentru că un adevăr imuabil (dacă pe cap avem de la blond platinat în sus, acest link s-ar putea să vă explice mai mult decât credeţi) este că femeile-s gâşte.
Statut pe care nu mi l-am negat nici mie uneori. De exemplu, şase sezoane, adică 149 de episoade, inmulţit cu, să zicem, aproximativ 40 min. de episod. Rotunjim şi avem cam 100 de ore pe care mi le-am petrecut cu ochii lipiti de TV strict, dar cât se poate de strict, doar pentru doi tipi. El si el si, de la un punct încolo, şi pentru el. Între timp, am prins drag şi de serial, daaar, dacă mă întreabă careva acum detalii, o să schimb vorba. Şi vorbim despre şase sezoane…
Ei, acum vreo câteva săptămâni, am dat din întâmplare peste Hustle, un serial produs de BBC 3. Şi lipită de ecran am rămas. Din nou. Important, zic, în condiţiile în care singurele seriale pe care le-am urmarit vreodata cap-coadă sunt Supernatural, Monk si Lost (asta din urmă, dintr-o curiozitate trasformată, după primele cinci episoade, într-o şi mai mare curiozitate). Atât. În rest, Modern Family, Maddie si David, Cybill, Two and a Half Men, Friends, CSI New York/Miami, Big Love, Rome, Criminal Minds, Dexter, The Return of Sherlock Holmes, Diagnosis Murder – urmarite ocazional, dacă erau la TV sau dacă le urmarea altcineva.
Hustle e cu barbaţi. Patru, mai exact, şi cu o tipă. Nici unul dintre ei nu-i vreun male hunk, bun de pus pe coperta Playgirl. Să zicem, cu indulgenţă, că, pusă în faţa unei alegeri, aş zice el.
Dincolo de cei patru plus una, Hustle e un serial pe care îl urmăreşti pentru schemele cool de long-cons, gândite de scenarişti. Pentru un Robert Vaughn cărunt, atât de expresiv încât încep să-ţi placă şi bărbaţii trecuţi de 70 de ani (ca să nu zic de aproape 80 de ani), pentru un Adrian Lester care e mai mult un Mickey Stone decât un Adrian Lester. Te mai uiţi pentru versatilul ţărănoi-webmaster-zugrav-etc. Robet Glanister. Dacă eşti bărbat, categoric tre’ să te uiţi la serialul ăsta pentru Jaime Murray.
Escrocheriile sunt mult prea tari – fireşte, vorbim de o lume ideală, în care totul tre’ să meargă strună şi merge -, interpretarea sharp brit, umorul: britanic la puterea 1000.
Şi mai vorbim despre una dintre cele mai bune construcţii de personaje, atât individual, cât şi împreună. Cu excepţia unor filme, unele dintre ele premiate cu Oscar, nu-mi amintesc să mai fi văzut nişte personaje aşa de solide, comunicate coerent şi care devin mai complexe cu fiecare episod. Atributele personajelor sunt cele care transformă patru bărbaţi, să le zicem neutri, în patru “Hey, you male sex symbol, would you like to take me to bed and mess with my mind?“. Savuros de la generic până la credits (totuşi, vă rog, nu mă întrebaţi despre ce e vorba în serial :D, deh, priorităţile se mai schimbă).
Danke schoen, Mrs. Wayne
- Ce dracu’ zice tanti asta?
- Nush şi mi-e lene să mă uit în playlist.
Câteva zile mai târziu:
- Bai, deci ce dracu’ zice tanti asta acolo?
- Nush, o să mă uit curând.
Altfel, am tot fredonat piesa care a aterizat in playlistul meu pentru ca am descărcat primit cadou un 10-CD case cu muzică din anii ’60.
Ei, azi, căutând să-mi spăl păcatele şi ignoranţa, arunc un ochi în playlist. Prima, aflu că zice “Danke schoen”. A doua, văd Wayne Newton. Ultima dată când verificasem, ca să te cheme Wayne, tre’ să ai ceva mai mult testosteron.
- Băi, deci zice “danke schoen”.
- Huh? Nu vorbeşti serios!
- Ihim, aşa zice.
- Şi e un nene, nu o tanti.
- Hai, bah, dă-o dreacu’ dăh treabă!
Altfel, când vreau să iau o pauză de la ce ascult de obicei, Pop Memories of the 60′s e perfect.
P.S.: Cu greu, cu mare greu, cred că favorita mea de pe albumul cu pricina rămâne asta.
-
Cautare
-
Abonare RSS
-
Categorii
-
Cele mai recente
-
Blogroll
-
Arhive
- February 2012
- December 2011
- November 2011
- October 2011
- September 2011
- August 2011
- July 2011
- June 2011
- April 2011
- February 2010
- January 2010
- November 2009
- October 2009
- September 2009
- July 2009
- June 2009
- May 2009
- April 2009
- March 2009
- February 2009
- January 2009
- December 2008
- November 2008
- October 2008
- May 2008
- April 2008
- March 2008
- February 2008
- January 2008
- December 2007
- November 2007
Lucrez şi la mogul
Wish list
Hohoscop
De vazut
