Una bună rău
Nu, nu-i o femeie, e doar o piesă. Bună, bună rău. Pentru pus căştile în urechi, adidaşii în picioare şi alergat, cât e încă noapte şi-s gâze în aer. Bună pentru meetingurile alea importante, când tu arăţi ca dracu’ şi, fix în dimineaţa aia, faţa ta s-a gândit să dea o tură prin pubertate (nu contează că ai un coş în frunte, unicornii sunt aaaaatââât de drăguţi).
Bună pentru zilele în care plouă şi-ţi place, pentru ambuteiajele în care conturezi personaje din cărţi pentru copii. Bună ca să uiţi relele şi să-ţi dai seama că poţi zâmbi, liniştit, împăcat, în faţa oricărui om din viaţa ta.
Bună pentru dimineţi lente pe care le vrei demente sau invers, pentru nopţi albe şi pentru zile negre. Bună când te blochezi în lift, în metrou, într-o stare sau în alta. Bună dacă şi alb-negrul tău e colorat.
Nu e burta prea mare, e tricoul prea mic
Toamna asta, la bărbaţi se poartă burţile la vedere. Nush, o fi în trend, că am ratat prezentarea toamnă-iarnă 2011 de la Dolce&Gabbana. Noi avem un vecin, cumsecade el, aşa, da’ cu o mare calitate. Îşi ţine burta la vedere. Am două explicaţii posibile: fie s-a îngrăşat şi nevasta e a dracu’ şi nu-i dă bani de tricouri noi, fie îi place. În orice caz, în vara asta, am avut nenumărate ocazii să-i cunosc burta, deloc neglijabilă.
Azi dimineaţă, ce-mi văd ochii, într-un banal cartier precum Mihai Bravu? Un nene, îmbrăcat în jeggings (acei colanţi care imită blugul), cu un tricou ilegal de scurt, care se termina, apoteotic, ca într-un zbor de raţă sălbatică, frânt mult prea devreme, deasupra ombilicului. O fi pe principiul “Femeilor, fiţi mândre de rotunjimile voastre” (yeah, right, all that cheap food marketing crap). Nenea era foarte mândru, fix ca-ntr-o prezentare Dolce&Gabbana.
Nimic de zis, e de admirat curajul de a păşi mândru, chiar dacă de dimineaţă ai înghiţit un elefant. OK, un elefant cu păr, de unde şi pădurea de pe burtică. Ce nu înţeleg e de ce să scoţi la plimbare cu fală, de ce să laşi la vedere balastul cu pricina.
Şi de ce sunt tot mai mulţi care fac asta…
Argumentum ad hominem
Observ, în ultima vreme, că oamenii nu mai au argumente. Nu-i interesează, merge şi aşa, dă-le dreacu’ dăh argumente, ce, alea ne aduc bani, faimă, sponsori, evenimente, prieteni, audiuri, vacanţe scumpe, dinţi perfecţi?
Nu au, nu vor, nu-i interesează. Argumentele nu se mai traduc în statut, nu mai echivalează cu interesul pentru ceea ce faci, nu sunt constructive pe termen scurt, nu şi nu. Consumă timp şi lumea n-are timp. Demonstraţiile fără argumente sunt the new black. Şi, atâta timp cât există cuvinte precum “nu”, ce rost şi-ar mai avea argumentele.
Şi mă distrează că, deşi n-au timp de argumente, oamenii îşi găsesc timp de teorii ale conspiraţiei, imaginează vendete şi strategii. Un prieten imi povestea că, în urmă cu câteva luni, după un mail de mai mult de două pagini, cu argumente pentru un mers mai bun al unui business care nu-i aparţinea, i s-a mulţumit pentru colaborare şi i s-a spus că, privitor la mail-ul lui, nu există energie pentru astfel de discutii. În urmă cu vreo două săptămâni, acelaşi prieten îmi povestea, amuzat, cum că în cârca lui se pun varii scenarii de răzbunare, mai ceva ca-n filmele de acţiune.
Îmi place: n-avem timp de argumente, nici măcar să le citim pe de-a-ntregul, însă facem scenarii şi căutăm vinovaţi când lumea începe să vorbească de rău despre noi.
Altfel, facem succesuri, online şi offline, şi singurul argument e ca să susţinem de ce ne stergem la gură cu hârtie igienică.
Cover-ul de sâmbătă
Elenore – Me First and the Gimme Gimmes sau ce iese când amesteci The Turtles – Elenore şi The Clash – London Calling
No no
Nu-mi plac graşii care, în loc să se împace cu ei sau să facă mici schimbări, îţi aruncă în faţă chestii de genul “Lasă, peste 20 de ani, o să fii la fel”. Şi nu, planeta nu se măreşte, deci nici voi nu păreţi mai mici.
Nu-mi plac oamenii care te sună doar când au nevoie şi nu recunosc. Pe dos, ar veni cam aşa: sunt OK cu oamenii care mă sună doar când au nevoie şi nu ascund asta.
Nu-mi plac “prietenele” care încep să arunce cu noroi în “prietenele lor”, fără nici o ocazie. Din fericire, am învăţat să-mi ţin gura.
Nu-mi plac morcovii, mazărea, broccoli.
Nu-mi plac culorile ţipătoare pe cap. După şase ani de roşcat intens, mi-am câştigat dreptul ăsta.
Îmi place “The No No Dance”, all ya Cougar Town fans out there!
Îmi place să mă trezesc la 4 dimineaţa, nu-mi place să trag de mine toată ziua după.
Şi nu, nu-mi place să fiu “inteligentă” şi să răcesc la 35 de grade. Măcar e toamnă, well.
If you think that you’ve heard this one before
Bare de metal, arămiu în vânt, vânt fără vânt, cu sete. Nisip. Nu în vânt. În aer. Aer încins, stins în aburi de cafea. Portocaliu pe porţelan alb, dar spart. Un gând, vărsat pe lemnul ars. Păsări fără cuib, că pleacă. Sau nu. Lapte peste ţigări, pe străzi, pe feţele oamenilor. Panici de metal, taste negre din plastic negru. Palmieri în poză. Skype conference. Poveşti cu flori albastre. Fake friends, fake smiles. Mine de 0.5 frecate de hârtii încă albe. Motociclete în dormitor, până-n timpane, puf în linguriţă şi caramel care inundă vecinii. Străzi albe din vanilie topită, scrum gri din plante arse. Just an ordinary Wednesday.
Cover-ul de sâmbătă
O prietenie de 26 de ani
26 de ani. Pentru mine, e la fel cu singura diferenţă că, pe măsură ce trece timpul, mi-e şi mai dragă. 26 de ani. Suficient timp ca să facem o mulţime de prostii împreună.
Acum, ne întâlnim rar. Ea are treabă, eu la fel. Ştiu că nu e zi în care să nu se gândească la mine. Cum ştiu? Pentru că nu-i zi în care să nu mă gândesc la ea. Ne-am împărţit copilăria, bucuriile şi secretele. Ne-am imaginat nemuritoare împreună, am visat la viitor împreună. Am râs împreună şi ne-am povestit primele iubiri una celeilalte. Am râs şi am plâns împreună.
Aveam trei ani şi îmi amintesc. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri de curtea din spatele blocului, de ea, de fratele ei, de mama ei prea bună, prea frumoasă şi prea devreme chemată de îngeri. Îmi amintesc toate prostiile făcute împreună, toate plăcintele care zburau, împăturite frumos în şerveţele, dintr-un balcon în altul, de orele de franceză cu mama, de primele uniforme.
Prietena mea cea mai buna a fost alături de mine în cele mai frumoase şi în cele mai dubioase momente din viaţa mea. M-a văzut în toate ipostazele, am împărţit uneori acelaşi cerc de prieteni, alteori nu. Şi după 26 de ani, între noi a rămas la fel. Fără secrete, fără convenţii, fără eforturi, fără ipocrizie. Suntem, în continuare, diferite. Şi suntem, în continuare, la fel de apropiate.
La mulţi ani, omuleţ drag!
Move your fat arse!
Nu contează unde, când, cu cine. Fie că-i jogging, aerobic în faţa PC-ului, forţă la sală, cu instructor, fără, cu rateuri, cu lene.
E unul dintre puţinele lucruri din lumea asta care-ţi poate da satisfacţii rapide, care te disciplinează, te bucură (fizic şi psihic, demonstrat ştiinţific). Şi, indiferent de haosul în care traieşti, locuieşti sau prin care treci în anumite momente din viaţa ta, mişcarea face totul să pară mai uşor.
Tu pentru ce faci mişcare?
Aş vrea să întâlnesc mai mulţi oameni care să-mi spună că s-au apucat să facă mişcare pentru că e sănătos, nu pentru că ar vrea să slăbească. Nu zic, e bine şi aşa, dar îndrăznesc să mă dau pe mine exemplu. În urmă cu vreo cinci ani, m-am hotărât să merg la sală ca să slăbesc. M-a ţinut câteva luni şi, la un moment dat, după ce am considerat că mi-am atins scopul în kilograme în minus, mi-am bagat picioarele.
Anul trecut, m-am hotărât să merg la sală pentru simplul motiv că e sănătos. ATÂT. Da, îmi doream să scap şi de nişte kilograme însă, după ce am scăpat de vreo cinci dintre ele, în vreo şase luni, acul cântarului nu s-a mai mişcat. La momentul ăla, kilogramele erau de domeniul trecutului; după şase luni, optica se schimbă.
Deci, din mai 2010, cel puţin de patru ori săptămânal, o oră zilnic, casa mea e într-o sală de aerobic sau, rareori, de fitness. Lumea mă întreabă temător: “Dar de ce mergi la sală? Doar o să faci un copil şi atunci o să te îngraşi.”. Şi zău că mă blochez. Da, la un moment dat, o să fac un copil şi da, cel mai probabil o să iau în greutate. Tot ce pot să sper e că o să am o sarcină uşoară, care să-mi permită să fac ceva mişcare, până la un punct. Am văzut instructoare care au născut. Nu o dată, ci de două ori. Ştiu că se poate şi sportul funcţionează prin puterea exemplului.
Ce nu înţeleg cei care mă întreabă astfel de lucruri e că sportul devine un stil de viaţă. În momentul în care îi dai credit – şi, cred eu, ai nevoie de vreo trei-patru luni şi de instructori foarte buni, care să creadă în ceea ce fac – nu o sa mai poţi fără, nu o să mai vrei fără. Mi-e greu să-mi imaginez nouă luni fără sport, cel puţin în maniera în care fac acum, însă mi-e foarte uşor să-mi imaginez că primul lucru pe care l-aş face după, ar fi să-mi înnoiesc abonamentul la sală.
Mentalităţi: la noi şi la alţii
Şi apropo de felul în care văd mulţi români sportul – în condiţiile în care, în alte ţări, dacă nu-l faci eşti considerat o ciudăţenie – cineva mă întreabă, acum câteva zile:
– Păi şi cât te mai duci la sală?
– Cum adică?
– Da, cât o să mai mergi? Până când?
– Păi… O să merg mereu, de cel puţin patru ori săptămânal, o oră pe zi, pentru tot restul vieţii mele. Vieţii mele în picioare, cel puţin.
Discuţia s-a încheiat cu o privire mirată şi compătimitoare, de genul “Amărâta de tine”. Ori tocmai asta nu pot înţelege.
Şi da, am momente – rare, e drept – când aş face orice altceva numai să nu mă duc, când e nevoie să mă întrerup din orice fac şi să-mi mişc posteriorul spre sală. Am avut, câteva luni bune, momente când trebuia să fac tot felul de artificii peste zi, ca să pot ajunge la ora cu pricina la sală. Mă uit în urmă, aproape un an şi jumătate. A meritat fiecare palmă peste ceafă pe care mi-am dat-o.
Mult a fost, mult a rămas
Mai am până la maratoane, triatloane şi altele. Le urmăresc, îmi plac, dar mai am până acolo, aşa simt. Mai am până la cursuri de instructor – dacă o fi să fie, mai am până la convenţii de aerobic şi altele asemenea. Mai am până la 2.000 de abdomene zilnic şi până la greutăţi de trei kilograme. Da, la mine devine, uşor, uşor, obsesie.
Însă mă uit în urmă, la nopţile din timpul facultăţii, când, lângă vrafuri de manuale, aveam chipsurile şi ciocolata, la cele 67 de kilograme în viu pe care mi-am jurat să nu le mai ating cât traiesc (şi, de vreo 9 ani, sunt cu 12 sub), la zilele când, chiar dacă nu-mi mişcam posteriorul de pe un scaun mă simţeam obosită fizic, la scările de care fugeam şi la şireturile legate în timp ce respiram greu. Mi-am jurat că n-o să mai ajung vreodată acolo.
Mă uit la lucruri de felul ăsta şi apoi mă uit la şaormeria de peste drum. La sală nu-i niciodată coadă, la animale moarte-n pâine e coadă mereu.
The perfect male: Gmale
Fix aşa îmi imaginam că arată barbatul Gmale :D:
-
Cautare
-
Abonare RSS
-
Categorii
-
Cele mai recente
-
Blogroll
-
Arhive
- February 2012
- December 2011
- November 2011
- October 2011
- September 2011
- August 2011
- July 2011
- June 2011
- April 2011
- February 2010
- January 2010
- November 2009
- October 2009
- September 2009
- July 2009
- June 2009
- May 2009
- April 2009
- March 2009
- February 2009
- January 2009
- December 2008
- November 2008
- October 2008
- May 2008
- April 2008
- March 2008
- February 2008
- January 2008
- December 2007
- November 2007
Lucrez şi la mogul
Wish list
Hohoscop
De vazut
