Sunt unul dintre cei mai mari fani ai filmelor horror şi am considerat întotdeauna că, pentru a fi de văzut, un astfel de film trebuie să conţină următoarele: sânge, sînge şi, nu în ultimul rând, sânge. Glumesc, dar adevărul e că majoritatea filmelor de gen au un fundament vechi de când lumea şi pământul: vărsarea de sânge. Motivul, personajele, deznodământul… Nu m-am gândit niciodată că pot avea o importanţă atât de mare. Niciodată până când am văzut The Midnight Meat Train.

Un casting total pe lângă (chiar dacă actorii ar avea potenţial în alte filme), o poveste cusută cu aţă albă (cât de tâmp poate fi un “măcelar” a cărui principală ocupaţie e căsăpitul întârziaţilor din trenul de noapte, încât să nu-şi dea seama că e urmărit, o zi şi o noapte de un fotograf), un deznodământ absolut imbecil (în care ni se bagă pe gât explicaţia că respectivele creaturi - a căror principală ocupaţie este să-i pape cu poftă pe ăia livraţi de măcelar cu trenu’ de la miezul nopţii - sunt mai vechi decât însăşi omenirea. Nu mă întrebaţi cu ce se hrăneau înainte să apară omenirea, că asta nu ni s-a explicat. Cu păpădii, naiba ştie…).

Pe lista mea de filme horror odihnesc pelicule de tot felul: de la japoneze la americane, de la succese de box-office la filme cu rating mediocru, de la filme mute la cele în care zgomotul de drujbă nu se opreşte în timpul filmului. Mai am multe de văzut, probabil că horror-ul are multe filme proaste, dar The Midnight Meat Train e zero absolut.

Până acum, singurul film de gen pe care l-am detestat a fost A Case of Exorcism: Emily Rose. Măcar la ăla am râs în hohote.

Ce mi se pare ironic, de fiecare dată cand mă trăzneşte o astfel de durere, este că descopăr părţi despre care nu ştiam că există (oare de ce nu mă doare niciodată creierul? Capul mă doare frecvent, dar asta e o altă discuţie).

So, revenind la şale. După ce s-a insinuat în omoplat, a început să coboare. Mă simt de parcă m-ar fi bătut cu sacul. Iniţial, am crezut că e de la şedinţa improvizată de Tae-bo, din faţa monitorului. După care am crezut că o fi direct proporţională cu răceala caloriferului. M-am lăsat şi de Tae-bo (m-am apucat de snickers, nu cred că e bine), am mai tras o bluză şi o pătură peste mine seara, la culcare. Ţi-ai găsit. Dimineaţa mă simţeam de parcă aş fi câştigat cine ştie ce maraton de sute de kilometri… După care s-a aprins beculeţul. Am aflat cauza, motivul, alea alea. Nintendo Wii…

Junghiul meu, iniţial intercostal, actualmente total, se trage de la o consolă Wii pe care am jucat prea mult bowling (222 scor de începător nu e tocmai rău, nu?) şi de la prea mult box. Pe lângă faptul ca l-am făcut KO pe tata (hi hi!), l-am doborât pe el, pe însuşi Alex. Şi nu o dată. De fiecare dată (special thanks - pentru volan, pistol, cd-uri livrate de sursă într-un timp extrem de scurt - will go to Ionuţ Oprea).

Să ne înţelegem: eu nu joc jocuri. Mai prestez, din când în când, porcării de genul “find hidden objects”. Atât. Niciodată  “pac pac”, niciodată “vruuum vruuum”. Habar n-am ce e world of something sau world of something else. Am scris o dată despre Second Life, mi-am creat cont şi nume, însă nici până în ziua de azi nu m-am logat. Nu mă interesau. Asta a fost în era “before Nintendo Wii”. Mă nene, e addictive. Rău. Adică te aduce în halul de degradare în care îţi lăcrimează ochii, cu mîna nu mai poţi ridica nici măcar furculiţa să bagi nişte haleală, da’ tu tot mai vrei. Am reuşit să mă abţin o zi. Cu greu, recunosc. Şi am visat Mario şi Luigi mulţi şi că spărgeam baloane şi adunam cuburi. E grav.

Şi mă gandesc acum… Eu, dacă mă duc la doctor, ce-i zic? “Bună ziua. Mă doare în spate…”. “Aţi făcut vreun efort, aţi ridicat ceva?”… Ei, pe bune, cum să-i zic că mi-am distrus sănătatea jucând bowling şi box în faţa televizorului.

Într-o altă ordine de idei - aia pentru oamenii normali care au măsură, nu demenţi ca mine care crapă ca să-l bată pe Mihăileanu la box -, Wii e una dintre cele mai tari invenţii ale lumii moderne. Gen (că tot se poartă vorba asta…): Băgăm o cursă, un tenis, un golf, împuşcăm nişte porumbei, în fine, toate (şi cred că sunt mai multe, da’ tre’ să dăm o bere la schimb pe nişte alte cd-uri), absolut toate la un metru în faţa ta. Foarte ok-ish grafica, foarte drăguţe personajele, uşor de folosit (tata nu a atins ever un PC şi după cinci minute facea update la software-ul consolei prin conexiunea wireless inclusă în întreţinere). Deci… dacă Wii a făcut asta din tata… I rest my case.

În aceeaşi ordine de idei de la început, am înţeles că Lioton Gel e foarte bun… Wiiiiii!!!

“Cercetătorii au analizat 71 de râme aparținînd de cele 9 specii recunoscute în Marea Britanie și au descoperit că 4 din cele 9 specii sunt, de fapt, alcătuite din complexe specii multiple”  

Ei, auuuuud? Pun pariu ce p-asta n-o știați! Deși am parcurs, conștiincioasă, atât materialul de pe realitatea.net, cât și pe cel de pe greenreport.ro (sursa știrii pe care au cules-o cei de la Realitatea), tot n-am înțeles câte specii de râme există. Și nici de ce. Nu de ce există râme. De ce scrie Realitatea despre ele…  

De papiţoi care nu ştiu să provoace constructiv şi să ceară astfel încât să te facă să-ţi doreşti să faci lucrul respectiv.

De papiţoi care cred că singurele reguli care se aplică sunt cele ale lor. Ba, mai mult decât atât, ele trebuie respectate de toţi, mai puţin de ei.

De papiţoi care îţi cer punctualitate dar nu reuşesc să deosebească pe un cadran de ceas secundarul de minutar.

De papiţoi care se înconjoară de alţi papiţoi şi omit să vadă că lângă ei se află oameni adevăraţi, lângă care ar putea avea o şansă reală.

De papiţoi care “performează” pe spinările celorlaţi, dar care îşi arogă meritele până şi pe centrimetrul cub de aer respirat.

De papiţoi care, odată aflaţi la înghesuială, dau vina pe cei din jur, pupă funduri, ling tălpi şi culeg scame, doar, doar or scăpa şi de data asta.

De papiţoi care cred că ulciorul merge de multe ori la apă sau că apa e resursă nelimitată.

De papiţoi pentru care cuvintele “cinste”, “corectitudine”, “verticalitate” sunt inexistente.

De papiţoi pentru care singura măsură e cea a banului, singura virtute e cea a brutalităţii, singura bucurie e cea a nefericirii altora, singura plăcere, cea de a fi papiţoi şi a te crede stăpânul universului.

Și m-am săturat şi de piţipoance proaste care visează la lucruri pe care nu le vor putea face niciodată. Cum de ce? Pentru că are şi Dumnezeu mândria lui.

Şi e frumos şi drumul înapoi când ratezi autostrada. În seara asta am învăţat multe nume noi de oraşe. Bucu e, de departe, cel mai tare. Am mai trecut prin Ţăndărei, Gălbiori şi am ajuns la kilometrul 105 de pe autostradă.

Mulţumim colegului care a suportat mai bine de trei ore patru femei vorbind aproape mereu. Săracu’!

Sursa: aici

Cu excepţia dăţii în care un nene cu o măgăoaie de-asta mare (a încercat să-şi transforme maşina în Superman şi să zboare pe liniile de tramvai din pasajul Obor şi, la un moment dat, şi-a dat seama că în dotările jeepului nu intră şi roţi de mers pe şina de tramvai) a tras de volan stânga, în timp ce rula cu peste 100 km/h, fără vreun semnal prealabil. Am zis că mă face chisăliţă…

Lăsînd la o parte “Speed 2″ din pasajul Obor, au mai fost câteva momente când dizgraţia şoferilor de jeep a atins punctul culminant (parcari pe spaţii verzi de ziceai că au început să are sau “conserve” trântite de-a dreptul în mijlocul străzii şi “scuzate” de luminile de avarie), dar am zis să nu generalizez că n-am avut de-a face direct cu vreunul.

Şi bine am făcut. După şoferii de tir, manevratorii de jeep cred că sunt balerine în timpul lor liber. Asta pentru că dau dovadă de o graţie incredibilă. Punct culminant? Bucureşti, Şoseaua Ştefan cel Mare, oră de maxim trafic. Ştiam că două intersecţii mai sus tre’ să fac dreapta şi, cum mă aflam pe banda a doua, zic să mă încadrez din timp (da, ştiu că se face dreapta chiar şi de pe a treia banda, dar nu, mulţumesc!). Zis şi făcut: dau semnal, nimic. În continuare semnal, în continuare nimic. Încerc varianta drăguţă: ridicat mânuţa, zâmbit politicos, ridicat din spâncene a întrebare şi, ulterior, a îndurare!!! Nimic.

Când îmi luasem gândul că voi mai putea face dreapta vreodată, minunea se întâmplă. O măgăoiaie (Toyota Land Cruiser) mă lasă. Mă bag, mulţumesc politicos, îmi văd de drum. Şirul minunilor cu şoferi de jeep a continuat şi probabil că va continua. Şi chiar dacă nu, mi-am amintit un lucru important: să nu generalizez niciodată.

Tehnicalităţile sunt cam aşa: motor 1.3 MultiJet, Diesel, 105 CP.

The girlish stuff is yet to come. Momo design (despre care minunaţii mei colegi afirmă că este unul dintre cele mai urâte, bineînţeles că nu-s de acord), îţi permite parcarea oriunde există un ochi de asfalt, e sleek and comfortable şi e recomandat să faci un dealer fericit cumpărînd-o doar dacă nu eşti genul de piţi de mall. Părerea mea.

Pentru mine, Lancia Ypsilon a însemnat un test pe teren accidentat dus-întors la ţară şi câteva “curse de formula 1″ prin Bucureşti. Asta pentru că mi-a permis o manevrabilitate maximă în condiţii de siguranţă. Cel puţin la nivel de senzaţie. Recunosc că, înainte de a scrie cele câteva rînduri, nu am avut curiozitatea să caut teste NCAP pe YouTube sau să citesc alte păreri. Cert e că, la nivel de senzaţii, Lancia Ypsilon e maşina pe care aş primi-o cu drag cadou (se aude? :D). Preţul e destul de prohibitiv dacă, repet, nu eşti genul de piţi devoratoare de centre comerciale de fiţe (pentru amatorii de credite/leasing, recomand, în continuare, VW Polo sau Golf).

Şi culmea, deşi la prima vedere părea o masinuţă exclusiv orăşenească, pe uliţele din satul cu pricina s-a comportat ca o doamnă. Suspensiile bune şi reacţia rapidă la direcţia impusă de gropile căt satul însuşi m-au făcut să-mi imaginez cum ar fi un drum la munte cu Lancia.

Demaraj bun, stabilitate onestă, suta destul de rapid (n-am cronometrat, sorry), confort interior cât să te facă să te simţi important. Parcări aproape perfecte (fetele ştiu de ce) graţie servodirecţiei dumnezeieşti. Şi pentru că ştiu că Iulia nu-mi citeşte blogul, tre’ să spun că am ieşit învingătoare din cursă. Care cursă? Cu oricine.

Menţiune: Experienţa nu prea mare la volan, lipsa de noţiuni tehnice şi mecanice aprofundate, precum şi faptul că sunt femeie, pun acest post sub semnul îndoielii. Trebuie să încerci o Ypsilon ca să-ţi dai seama cât de mult îţi place. Şi nu, scaunele nu arată ca nişte capace de WC, dragii mei colegi.

Încă ceva. Mă uitam aseară la Top Gear, o emisiune… nu, nu o emisiune, Emisiunea. Aia cu profesioniştii la capitolul auto. Şi cei mai simpatici. Şi mă gândeam că, dacă ar fi trebuit să transform Lancia astfel încât să poată pluti pe apă (asta era tema emisiunii respective), i-aş fi ataşat, pur şi simplu, o umbreluţă. Momo design, bineînţeles.

Sunt curioasă cine ia Nobelul pentru literatură anul ăsta. Eu pariez pe Roth.

Să le luăm pe rând. Designul: un restyle bun spre foarte bun, un icon car căruia designerii i-au păstrat valorile estetice originale și i-au adus exact îmbunătățirile care s-o transforme într-una dintre cele mai râvnite mașini de oraș ale orașului actual, modern și extrem de agitat. La exterior arată “cinstit”. Cireașa de pe tort o reprezintă stickerele care te ajută să-i colorezi mașina după pofta ochiului.

M-au deranjat, totuși, trei treburi: capota, oglinzile mari și bara din spate. Capota… Mă simt ca-n The Flintstones în mașina asta. De obicei, stau relaxată la volan. Chiar și așa, reușesc să văd, dacă am absolută nevoie, capota și să mai estimez distanțe (am șase luni de condus și, uneori, mai simți nevoia să vezi pe unde și cum te strecori). Ei bine, din Fiat 500 nu văd decât strada (da, știu, e și asta important). Nema capotă. e ca și când n-ar fi, iar asta îmi dă un ușor sentiment de nesiguranță.

Cred că din cauza barei din spate e bine să-ți iei și senzor de parcare, pentru că te face să înțelegi mai bine și mai repede că mașina nu se termină acolo unde e luneta - așa cum e la Polo-ul meu - ci acolo unde se termina bara. Pe care nu o vezi pentru că nu ai cum.

În ceea ce privește oglinzile mari, deși mașinuța e muuuult mai îngustă decât multe altele, îți pui destul de serios problema că, deși te poți strecura printre două alte mașini, tot nu vei reuși să treci de ele din cauza oglinzilor. Altfel spus, mașina asta are niște oglinzi mult prea mari în comparație cu dimensiunile ei.

La interior e… cum să-i zic… Puțin prea mult. Adică… e ca o femeie care are bluză cu buline, fustă-n dungi, sandale cu floricele și servietă business. Luat separat, fiecare element care îi alcătuiește interiorul e plăcut. Laolaltă, perspectiva se schimbă însă. Atât asupra interiorului mașinii, cât și asupra drumului. Asta pentru că, odată cu lăsarea serii, luminile de bord sunt ca la cazinou. Recunosc, totuși, că nu am încercat să setez intensitatea luminițelor. Sper, pentru binele șoferului și al pasagerilor, să aibă așa ceva.

Despre motor, ceva mai încolo. Am impresia că poate mai mult decât a arătat azi și n-aș vrea să mă grăbesc acum cu concluziile. E un 1.3 pe motorină și adăpostește vreo 75 de CP. Ca să ne fie clar, eu fac parte, financiar vorbind, din pătura de mijloc. În condițiile astea, Fiat 500 e o mașină pe care nu mi-aș cumpăra-o decât dacă pur și simplu n-aș mai avea ce face cu banii.