decemberCat » Scrap

Un pic de terapie

decemberCat — Tue, 11 Oct 2011 10:28:46 +0000

Bap, bap, şuap, dă-ţi una peste cap

decemberCat — Thu, 06 Oct 2011 10:21:40 +0000

Pot să înţeleg că-ţi înşeli nevasta. C’mon, nu mai avem trei ani, e OK, te înţelegem, chiar dacă ai doi copii acasă, că doar îţi înşeli nevasta, nu le dai în cap copiilor.

Înţeleg şi că te ascunzi, că doar n-o să-i zici nevestei: “Dragă, mă duc s-o călăresc pe una două ore sau cam aşa. Când mă-ntorc, vrei să iau pâine sau ai luat tu?”. Deci, da, te ascunzi, e chiar frumos din partea ta. O înţeleg şi pe amantă că se ascunde, bla bla, you know the shit.

Îi înţeleg şi p-ăia de te aleargă prin Bucureşti. Zău, îi înţeleg şi, acum, gândeşte-te şi tu, de exemplu: cum ar fi viaţa fără… gunoieri, să spunem? Păi vezi, au şi ei rolul lor. În plus, şi ei, când se întorc acasă, la nevastă, tre’ să cumpere şi pâine.

Un singur lucru nu înţeleg. Unul singur, singurel, amărât, abătut, ca un neuron stingher, rămas agăţat pe marginea prăpastiei.

De ce, deeeeee ceeeee? De ce să-ţi înşeli soţia cu una care îi seamănă izbitor?

~~Fotografii ciordite~~ Sursa foto: YouTube

No no

decemberCat — Thu, 15 Sep 2011 13:10:10 +0000

Nu-mi plac graşii care, în loc să se împace cu ei sau să facă mici schimbări, îţi aruncă în faţă chestii de genul “Lasă, peste 20 de ani, o să fii la fel”. Şi nu, planeta nu se măreşte, deci nici voi nu păreţi mai mici.
Nu-mi plac oamenii care te sună doar când au nevoie şi nu recunosc. Pe dos, ar veni cam aşa: sunt OK cu oamenii care mă sună doar când au nevoie şi nu ascund asta.
Nu-mi plac “prietenele” care încep să arunce cu noroi în “prietenele lor”, fără nici o ocazie. Din fericire, am învăţat să-mi ţin gura.
Nu-mi plac morcovii, mazărea, broccoli.
Nu-mi plac culorile ţipătoare pe cap. După şase ani de roşcat intens, mi-am câştigat dreptul ăsta.
Îmi place “The No No Dance”, all ya Cougar Town fans out there!
Îmi place să mă trezesc la 4 dimineaţa, nu-mi place să trag de mine toată ziua după.
Şi nu, nu-mi place să fiu “inteligentă” şi să răcesc la 35 de grade. Măcar e toamnă, well.

If you think that you’ve heard this one before

decemberCat — Wed, 14 Sep 2011 06:20:12 +0000

Bare de metal, arămiu în vânt, vânt fără vânt, cu sete. Nisip. Nu în vânt. În aer. Aer încins, stins în aburi de cafea. Portocaliu pe porţelan alb, dar spart. Un gând, vărsat pe lemnul ars. Păsări fără cuib, că pleacă. Sau nu. Lapte peste ţigări, pe străzi, pe feţele oamenilor. Panici de metal, taste negre din plastic negru. Palmieri în poză. Skype conference. Poveşti cu flori albastre. Fake friends, fake smiles. Mine de 0.5 frecate de hârtii încă albe. Motociclete în dormitor, până-n timpane, puf în linguriţă şi caramel care inundă vecinii. Străzi albe din vanilie topită, scrum gri din plante arse. Just an ordinary Wednesday.

Cunoaşteţi vreun psihiatru bun?

decemberCat — Mon, 05 Sep 2011 10:13:49 +0000

Nu de alta, dar aşa ceva nu mi s-a întâmplat niciodată. Partea şi mai gravă e că stiu ce cântă şi nu mai am opt ani de multicel. Partea înfiorătoare e că mai şi fredonez. So, caut bun specialist. Începem cu tratarea probemelor muzicale grave şi continuăm cu celelalte.

Deci, asta mi se întâmplă:

Dematerializează-te

decemberCat — Sun, 04 Sep 2011 17:09:41 +0000

…zice Karim Rashid in Design Yourself. “Nu mai aduna ca un hârciog”. Şi mă tot gândesc: cum să-i fac maică-mii rost de o întâlnire cu baiatul ăsta?

Trebuie să fac ceva urgent, pentru că aşa nu mai ţine. În vara asta, printre altele, am renovat bucătăria alor mei. Un spaţiu de vreo 7 metri pătraţi, foarte prost mobilat – două dulăpioare, un colţar, un aragaz şi o chiuvetă de fontă. Luate pe bucăţi, chinuite, fără prea mult spaţiu de lucru pentru o mamă care găteşte relativ des. În fine, nu despre renovare vreau să vorbesc, ci despre cum am găsit eu, în acele dulăpioare, patru seturi complete de farfurii, a câte 60 de piese fiecare. Nu unul, nu două… în fine, aţi înţeles. Patru. Adică 240 de farfurii. Ei sunt doi, rareori mănâncă împreună. Cel mult, de Crăciun ori cu vreo altă ocazie, ne adunăm mai mulţi. Să zic, nush, 20… Şi mă lasă nervii, că nu înţeleg cui i-ar trebui 240 de farfurii.

Sunt de acord să păstrezi lucruri pentru că-s frumoase şi e drept că două dintre serviciile cu pricina au aproape 100 de ani. Daaar, dacă tot le păstrezi şi-s valoroase prin simpla lor frumuseţe, nu-i mai drăguţ să le pui în valoare, să mănânci din ele, să le donezi unui muzeu? Pentru că aveam vreo şase meşteri în casă în momentul ăla şi pentru că toată bucătăria era în sufragerie şi trebuia să o mut la locul ei, soluţia a fost să găsesc două cutii mari de carton şi să depozitez farfuriile lui Tutankhamon în boxă.

I-am explicat că, dacă are nevoie, cobor personal în subsolul blocului şi i le aduc. A părut mai liniştită. Au trecut cam două luni de zile. FIreşte, n-a avut nici măcar o secundă nevoie de farfuriile alea. Azi, am fost la Ikea. La ce credeţi că ne-am uitat cel mai mult? Nu, nu la bărbaţi. La farfurii. I-am explicat că e bine, că şi aşa avem raftul ăla nou pe care să le punem. M-a întrebat curioasă “Ce raft?”. “Ăla din boxă”. :)

Cracks

decemberCat — Mon, 25 Jul 2011 10:57:37 +0000

Am buzele crapate si dintii mi-s amari. Nu inteleg intrigile si ma ia somnul in fata arogantei. Am obosit putin si vendetele continua sa petreaca zgomotos. Nu-mi plac petrecerile. Nici vendetele. Dar le aud, oricat de mult mi-as inchide geamul.

V-au murit curcubeiele si pasarile voastre sunt mute. Bucatile de plastic din portofel si burtile cu care va acompaniati berile va proiecteaza intr-un invincibil etern. Uitati sa va inchideti gurile si sa va mai deschideti ochii.

Va credeti ulii si va imaginati prada in gheara in fractiuni de secunda, cand nu puteti vana nici macar carabusi. Vedeti lumi largi si lumile voastre se ingusteaza.

Pontati zilnic, salahoric, in intreprinderea celor fara suflete. Scuipati venin si va simtiti nemuritori. Pentru voi, nu exista realitati alternative. Literele fug departe si farmecul ingheata.

Chiar si tu. Ai ratat milioane de “ce faci-uri”. Le-ai calcat in picioare. Nu s-au suparat, si-au vazut de “binele” lor. Dar vine o zi cand le-ai vrea pe toate inapoi si tot ce mai gasesti e un mormat de “cfcaieri” intortocheate, uscate, aruncate unele peste altele, topite si contopite intr-un ghem pe care nici foarfeca nu-l descalceste.

Si tu, da, si tu. “Tu esti OK?”.”Suntem naivi, pisi”. Si doar pentru ca suntem naivi, nu suntem OK. Doar pentru ca ne facem ca nu vedem, doar pentru ca ne injectam prostie in vene, doar s-o simti mai putin si mai bland, asta nu inseamna ca suntem OK.

Luptati luptele altora si uitati de ale voastre. Va inveninati, va inversunati, va bateti pieptul cu pumnii si uitati ca ultimul drum miroase tot a lemn.

Masurati in pixeli, in kilometri, in carate, in grame, in euro. In sacose, valize, etichete, in texturi, in numere, in unici, in cash flow. Luati-va pulsul. Sunteti morti.

E grele, dom’le, e grele

decemberCat — Sat, 09 Jul 2011 20:12:39 +0000

O scara de metal nu poate fi scoasă cu genunchiul din cimentul în care nişte meşteri ~~(musculoşi şi bronzaţi)~~ au pus-o. Nu, nici măcar cu genunchiul stâng.

Mie-mi place muzica şi, chiar dacă am preferinţele mele, nu critic gusturile altora. Totusi, dacă mai aud, încă o dată, o frântură de dată treaba aia cu “Put it down on me”, o să vomit şapte miliarde de Lady Gaga si o să le las să pună stăpânire pe Univers.

Am o săptâmănă în cap de când n-am mai pus gura pe carne (all you perverts out there, behave! that includes me). Totul e minunat, dar când, de fel, nu mănânci nici prăjeli, nici dulciuri (doar ocazional), treaba devine murdară. Chiar nu pot să mă car cu pepenii şi cu ardeii graşi în geantă.

Când eram mică, îmi învineţeam plămânii cântînd Always si Blaze of Glory. Pentru asta şi pentru multe altele, mâine o să fiu acolo.

Un BMW X5 e mare. Şi atât, dacă şoferul e un nene de peste 60 de ani, cu păr în urechi şi care nu ştie că, la Obor, şina de tramvai nu-i o opţiune, decât dacă vrei să vezi dacă şi-n Rai e la fel de cald ca-n Bucureşti. Wolfmother – Woman FTW!

Am schimbat două vorbe cu oameni dragi, alţii îmi lipsesc. Unora le-am ţinut pumnii să fie bine. Viaţa asta e aşa, într-un fel.

iPhone-ul rezistă bine la apă. Berea fără alcool e ca sarea fără brânză.

Un nene din altă ţară (vecina noastra face couch surfing), cu dinţii prea albi (hate, hate, hate) si tâmpit, cred, de atâta căldură, întreba mirat de ce numărul de la interfon nu începe cu 7, dacă locuinţa e la etajul 7? De la etajul 1 până la 6, am încercat să-i explicăm că se numerotează după numărul apartamentului. La etajul 7, blocată de mirarea omului – care, deşi părea isteţ, refuza să înţeleagă de ce dracu e aşa de complicat – i-am zis că e în România.

Am două noi fixaţii. Se numesc Corpus Christi si Freeport.

Mă doare genunchiul stâng de mor.

Take a 5 minute break

decemberCat — Tue, 05 Jul 2011 13:27:11 +0000

Din seria “Întrebările auzite de prea multe ori merită răspunsuri pe măsură”:

De ce îţi aranjezi şosetele pe culori? Aaaa, pentru că-s colorate? Doooh.

De ce numeri înghiţiturile de apă? Pentru că şi pe ele tre’ să le numere cineva.

De ce nu faci un copil? Unde aţi văzut voi copii care fac copii? (acum, fie vorba între noi, la TV, dar eu mai am nişte concerte de ţopăit, nişte nopţi de pierdut, nişte nebunii de facut)

Ce-i ala, mamă, psychobilly? Mamă, unele lucruri chiar nu trebuie să le ştii.

Da’ cu oamenii ce ai? Nimic, da’ nici ei n-au argumente.

De ce tre’ să aranjezi mereu preşurile de la intrare, chiar şi pe ale vecinilor? Nu ştiu, da’ dacă nu-s drepte, mă ia ameţeala.

De ce n-ai răbdare? Next, please.

De ce strângi zaţul de cafea în pungă? Pentru că-mi place cum miroase. Si pentru că-l pun la flori.

De ce nu scrii mai des? Pentru că n-am încredere în mine.

De ce-ţi plac cutiile atât de mult? Pentru că organizează haosul.

De ce nu-ţi plac morcovii? Pentru că mă doare capul de la ei [don't even think of going there!].

Brain bits

decemberCat — Thu, 14 Apr 2011 15:44:41 +0000

Stii cand inchizi ochii si stii? Cand derulezi imagini, simti texturi in buricele degetelor si gustul ti se ascute in papile trezite din amortire? Cand esti inert si un intreg univers se deruleaza intr-un creier pe care il simti paralel cu al tau? Cand acul iti strapunge pielea si, dupa o ora, sunteti prieteni si asa o sa ramaneti pe vecie. Cand celalalt ac sare de 150 km/h si tu fixezi orizontul?

Cand ramai tintuit, floyd-ian? Fireste, numb, dar nu confortabil, pentru ca imaginatia ta nu are inceput si nici sfarsit. Ruleaza intr-un loop, cu imagini suprarealiste, cu franturi sepia, care au gust de Warhol si o tarasc pe Marilyn dupa ele.

Cand amesteci papagalii lui Ellis cu povestile nemuritoare de la patru ani si cu lingurile de lemn, care te-au bantuit cand copilaria se terminase de la 16 ani, stai si te intrebi daca drumul te mai poate ajuta. Cand, la dus, te gandesti, unde dracului se duc psihiatrii cand au nevoie de un psihiatru si ce dracului era cu oul ala mic din reclama.

Cand intrebi ce sa faci cu toata dezordinea asta care te scurtcircuiteaza si raspunsul e “atunci cand organizez, stric tot”, uiti si de ou, si de reclama si de toate, scuipi degetul aratator de la mana dreapta si cauti la P, de la psihiatru. Si a dracului treaba, de ce ti se deruleaza in fata ochilor reclama la Pagini Aurii n-o sa stii niciodata.

O fi vreo lege a compensatiei si-oi fi facut tu vreun pact inconstient cu ea. “Daca tot nu ma lasi sa visez cand dorm, da-mi un 30% in plus de visare in timpul zilei”. Acum, descurca-te cu 30%, ca e fix problema ta daca alergi dupa oferte speciale si nici macar nu stii ce sa faci cu ele. Si, sincer acum, chiar crezi ca 200 de inceputuri de inceput fac un inceput? Hai sa fim seriosi: cat de bine poti sa te minti? Si de ce ai face asta?

Aduna-ti literele, pixelii, palirile si trairile, trage sec din tigara – oricum e fix ca aia de la 14 ani, fumata cu baietii, in curtea scolii, langa gardul sarit zilnic.

Stinge-o si ia-o de la capat.