Azi dimineaţă, ce-mi văd ochii, într-un banal cartier precum Mihai Bravu? Un nene, îmbrăcat în jeggings (acei colanţi care imită blugul), cu un tricou ilegal de scurt, care se termina, apoteotic, ca într-un zbor de raţă sălbatică, frânt mult prea devreme, deasupra ombilicului. O fi pe principiul “Femeilor, fiţi mândre de rotunjimile voastre” (yeah, right, all that cheap food marketing crap). Nenea era foarte mândru, fix ca-ntr-o prezentare Dolce&Gabbana.

Nimic de zis, e de admirat curajul de a păşi mândru, chiar dacă de dimineaţă ai înghiţit un elefant. OK, un elefant cu păr, de unde şi pădurea de pe burtică. Ce nu înţeleg e de ce să scoţi la plimbare cu fală, de ce să laşi la vedere balastul cu pricina.
Şi de ce sunt tot mai mulţi care fac asta…

Sursa foto

© Copyright decemberCat. Toate drepturile rezervate.

Cam 50% din motivaţia mea pentru a merge acolo o reprezintă greutatea, pe care vreau s-o păstrez cât de cât, în condiţiile în care nu-mi place să mă impiedic de burtă când mă leg la şireturi şi nici n-am vreo dorinţă ascunsă de a experimenta un atac vascular în această viaţă. În rest, merg pentru tonus, pentru starea de spirit pe are o am, pentru cele mai profi instructoare pe care le-am întâlnit până acum. Dar asta-i o altă discuţie.

Însă, date fiind cele 50 de procente şi, mai ales, la o scurtă privire peste program, nu-mi pot imagina că la “Body circuit”, “Body tonic from A to Z”, “Step aerobic”, “Zumba” ori “Tae-bo”, afişate pe site-ul sălii şi în vreo 20 de locuri în sală, o să ne cânte orchestra, în timp ce noi sorbim dintr-un martini şi testăm fonduri de ten şi parfumuri. Prin urmare, nu mă îmbrac de Oscaruri, nici măcar de ieşit la piaţă. Consider că un tricou/maiou, din bumbac sau din alea, clima, neshte pantaloni de sport (şi aş dori să subliniez de sport), un prosop, un hanorac, nişte şerveţele, o sticlă cu apă, un deodorant şi o agrafă de păr sunt de pus în rucsac.

Pentru că – newsflash! – la efort, oamenii transpiră, e de preferat să nu te boieşti până-n cerul gurii şi nici să te parfumezi aşa, cât să radiezi chimicale pe o rază de trei kilometri. Recunosc, mi se întâmplă să mă adun la sală de pe diverse drumuri şi să ajung machiată. Nu-i bai, cred, atâta timp cât, imediat după, te întâlneşti cu săpunul, altfel decât în reclamele TV.

În fine, să scurtez povestea. Ieri, la sala unde merg de ceva vreme şi unde toată lumea se cam ştie cu toată lumea, măcar din vedere, apare o tipă. Mi-a atras atenţia pentru că, stând cu spatele la intrare, am observat că toate privirile se îndreaptă într-acolo. O tipă extrem de frumoasă – cred că una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am văzut ever -, dar îmbrăcată ostentativ, zdrăngănind a bijuterii din plastic&argint din toate încheieturile, cu părul care-i acoperea jumătate de faţă. WTF? S-a aşezat fix în dreapta mea şi am putut s-o observ, în ciuda faptului că la oră intru în transă şi mai ies abia dupa vreo 60 de minute.

La dracu’, deci, avea pantaloni din in, albi, croi de camuflaj, adică largi şi lungi, cu talie mega joasă, ştrangulaţi cu o curea neagră, din piele (!!!). Avea sutien alb push-up – nu, chiar n-aş fi vrut să-i văd lenjeria, daaar, ca să ne-nţelegem, sutienul era la vedere (!!!). Peste, avea un ceva – n-am reuşit să-mi dau seama ce era, că nu prea era, dar suspectez că Morocănosul sau, poate, Mutulică suspină acum după bluzica lui în care făcea nani. În schimb, ca să nu răcească la mâini, avea nişte jambiere/manşete, nuş’ cum să le zic, diiiiiin…! Zău că dau o bere premiu dacă ghiceşte careva. Ei bine, din lână! Lână din aia lână, de la oi, daaa? Din aia care se poartă iarna, în general outdoor.

Ieri, instructoarea n-a mai vrut să dormim o oră şi nici n-avea chef de scrabble, cum facem, de obicei, la şedintele de Body circuit şi, ce să vezi, ne-a pus să ne mişcăm. Şi cum am vaga banuială că aparent inocenta instructoare e rudă de gradul I cu Hitler, am transpirat ca-ntr-un cuptor (no pun intended).

Şi ce să vezi? Cât a rezistat, din trei în trei minute, tanti cu lâna s-a oprit ca să: işi tragă pantalonii care-i cădeau, să-şi strângă cureaua, să-şi dea părul din ochi, să-şi tragă jambierele, să-şi strângă, din nou, cureaua, să-şi scoată pantalonii din adidaşi, să-şi tragă sutienul unde ar fi trebuit să stea şi tot aşa. După vreo 15 minute, a plecat val-vârtej. Expresia de pe faţa ei? Priceless.

Acum, stau şi eu ca fraiera şi mă întreb: dacă tot primeşti degeaba atâta frumuseţe, o fi chiar atât de greu să nu-ţi baţi joc de ea? Şi ar mai fi o chestie. Deşi sala-i destul de mică şi modestă, au mai trecut pe aici tot felul de vedetuţe de tabloid. Decente, chiar dacă îmbrăcate cu ţoale care costă cât salariile cumulate ale locuitorilor unui judeţ din Moldova, cu bun simţ şi cu zdrăngănelele acasă, în caseta de bijuterii, machiate – dar cât să te întrebi dacă au pus fard pe faţă sau nu.

Acum, va rog să mă scuzaţi, mă duc să-mi caut rochia cu Swarovski si Vuitton-ul, că tre’ să duc gunoiul.

© Copyright decemberCat. Toate drepturile rezervate.

Da, OK, înţeleg că e greu să acoperi costurile cu resursa umană pe care ai deranja-o cu nişte bani ca să vină la serviciu duminica sau să stea sâmbăta după un program mai capitalist aşa, până pe la un opt măcar, da’ de vânzări online ca la carte nu a auzit domnul Cataramă?

Că la ei pe site scrie în felul următor:

11. Care sunt optiunile de plata?

Elvila pune la dispozitia dvs produse de mobilier cu plata integrala sau in rate. Dupa plasarea comenzii ferme, Elvila va emite o factura proforma (transmisa catre client prin email sau fax), pe baza careia se va achita un avans de minim 30% din valoarea totala a comenzi, urmand ca diferenta sa fie achitata inainte de programarea la transport (nu se programeaza pentru transport comenzile neachitate integral sau care nu se afla in stocul magazinului de la care se face livrarea). Dupa incasarea contravalorii facturii, daca marfa este in stoc, clientului i se va comunica data de livrare.

Platile pentru facturile emise pe numele clientului se pot face astfel:
- in numerar la casieria magazinului Elvila,
- cu card la casieria magazinului. Elvila accepta urmatoarele tipuri de card: card bancar Visa/MasterCard, American Express;
carduri speciale cu dobanda 0% (Euroline si CardAvantaj) in mai multe rate (12 rate pentru Euroline si 6 rate pentru CardAvantaj); CardAvantaj cu rate extinse (36 rate) – acest sistem este purtator de dobanda pentru client
- prin ordin de plata (virament bancar) in contul SC Elvila SA Sucursala Bucuresti
In cazul platii facturii prin OP, comisioanele bancare aferente transferului sunt in sarcina platitorului.

Mă întreb oare câte companii trebuie să mai dea faliment ca să înţeleagă cât de important e comerţul electronic şi că o investiţie în securitatea sistemului de plată pe site-ul tău de companie – care eşti tu companie – se amortizează într-un timp foarte scurt. În plus, ai şi o imagine mai bună în rândul consumatorilor. Ştii, hidrocefalii ăia care oricum cumpără că au nevoie…

© Copyright decemberCat. Toate drepturile rezervate.

Acum, iniţiativa e una lăudabilă. Bizonii sunt pretutindeni, dar câţi dintre noi recunosc că fac asta? Că distrug natura premeditat? Şi aici mi-aş permite să extrapolez pentru o discuţie ceva mai generoasă. Vorbim, în ad-ul cu pricina, despre mesajul, redat simplist, “nu mai aruncaţi gunoaie în natură”.

Acum, repet, tot respectul meu pentru agenţie (deşi ar trebui să fiu imparţială, nu pot să nu recunosc că e una dintre preferatele mele când vine vorba de creaţie), da’ bizonii ăia care ajung în natură sunt tot ăia care circulă cu noi în trafic, care stau în faţa noastră la coadă la supermarket şi care, la sfârşit de săptămână, se urcă în maşini, se duc la munte, mai la poalele lui, aşa, basculează friptane şi lasă în urmă grohăieli şi o tonă de gunoi.

Cu ăştia ce ne facem?

Mergând şi mai departe, vrem natură curată (considerînd aici natura ca fiind bucata aia de pământ cu care ne întâlnim o dată la nu ştiu câtă vreme), dar noi nu suntem în stare să facem curăţenie pe străzile pe care locuim şi trecem în fiecare zi? Mai mult decât atât, Alex scria, cu vreo două veri în urmă, despre ruşinea de a puţi. Şi asta din cauză că mulţi dintre români put. Pentru că nu se spală. Pentru că nu au cultura civilizaţiei. Pentru că, dacă îi dai unui român bani cât să nu poată duce, îşi cumpără maşini şi case şi îşi umple frigiderul, da’ pe lângă săpun o să treacă indiferent. Şi noi vrem Deltă curată? Aş râde în hohote dacă nu mi-ar veni să plăng.

Din punctul meu de vedere, evoluţia e complicată şi necesită cel puţin 50 de ani. S-ar putea rezolva mai repede, dar ar necesita circa 20 de milioane de oameni care să-i înlocuiască pe români. Mă rog, nu vreau să trec drept extremistă şi să generalizez că toţi românii sunt nespălaţi sau că toţi distrug natura. Dar astea sunt, fără echivoc, trăsături definitorii ale acestui popor.

Şi da, tentaţia de a arunca pe stradă poate avea, şi are cel mai adesea, şi cauze sociale. Vorbim atât de educaţia pe care o primeşti în şcoală, cât şi de cea pe care ţi-o faci singur. Mi-a luat multă vreme până să mă disciplinez să nu mai arunc biletele RATB compostate pe stradă. Era un soi de plăcere “tâmpo-cretină”. Poate suna amuzant, dar nu e. Am scăpat de problema cu biletele RATB dupa câteva luni bune şi mi-a trebuit o vizită în altă ţară (întâmplător era prima ţară în care călătoaream şi, la fel de întâmplător, era şi una dintre cele mai curate din lumea asta, respectiv Germania).

Am înţeles că ceea ce eu fac pozitiv are efecte pozitive şi asupra mea. Că nu mai trebuie să feresc gunoaiele, flegemele şi rahaţii de câine de pe trotuar. Că există coşuri de gunoi, batiste, grădiniţe sau parcuri cu locuri amenajate, în care dejecţiile se pot răspândi în voie. Dar când în faţa ta, dintr-o maşină ultra-luxoasă, zboară pe geam pachete goale de ţigări sau coji de banană, să vrei o Deltă curată  e ca şi când i-ai lua chelului tichie de mărgăritar.

Civilizaţia “stradală” trebuie să fie un viral. asta dacă vrem să ajungem undeva, la un moment dat. Nu merge cu fineţuri. Ar merge cu filmuleţe pe YouTube în care poliţistul român amendează cocalarul, tot român, pentru că scuipă coji de seminţe în stradă. Unde acelaşi poliţist român, sau poate vreo direcţie vie de prin primărie (dacă mai există ceva viu în primăriile din Romănia) amendează buticarii care lasă în urma lor gunoi proporţional cu profitul din ziua respectivă. Poate reuşim să avem coşuri de gunoi care să nu mai dispară după o săptămână (unele din titan ar fi perfecte: nu se pot smulge, incendia…. ar putea dispărea cu tot cu stâlpul pe care ar fi montate, dar asta e o altă discuţie. Vorba ceea, au reuşit băieţii noştri să plece cu excavatoarele dintr-o ţară în alta, darămite cu nişte amărâte de coşuri de gunoi).

Poate că, într-o Românie în care printre miniştri n-ar fi atât de în vogă Ferrariul, iar printre ministrese Vuittoanele, am avea şi coşuri de gunoi. Poate că ceea ce ne trebuie este, în esenţă, napalm. Mult napalm şi un chibrit. Sau poate că nu.

Îmi doresc să apuc ziua în care de la etajele superioare ale blocului meu nu mai zboară, la întrecere cu OZN-urile, pungile cu gunoi. Sau când florăreasa de la colţul blocului nu o să-şi mai deşerte apa clocită pe trotuar, ziua în amiaza mare, într-o capitală europeană, aproape – cică – de statutul de metropolă.

Aş putea scrie la infinit. Dar ar fi în continuare prea puţin. Şi, oricum, avem treabă: tre’ să salvăm Delta…

© Copyright decemberCat. Toate drepturile rezervate.

Bun, încerc să fiu cât de cât înţelegătoare şi să-mi aduc aminte de momentele în care nici eu n-aveam unde parca şi mă învârteam şi câte o jumătate de oră, doar-doar oi găsi un loc de parcare fie el şi în cartierul învecinat. înţeleg că omul a parcat acolo, că probabil stă o vreme şi pleacă. înţeleg că a fost disperat, că se grăbea, că-i năştea nevasta fix la mine în bloc, în fine, înţeleg. Da’ nu pot să înţeleg cum poţi să-ţi trânteşti ca porcu’ sau ca vaca maşina pe locul plătit al altuia, inscripţionat şi cu aprobarea primăriei înfiptă în gard, fără să laşi măcar un număr de telefon la care să te găsească fraierul care tre’ sa dea acum ture sau să întrebe în stânga şi în dreapta ca să te găsească pe tine şi pe fundul tău ăla nesimţit şi să vă şuteze una de să ajungeţi direct în spaţiu. Măcar acolo aveţi tot locul de parcare din lume!

În seara asta a fost a nu ştiu câta oară când mi s-a întâmplat. Ştiu, ştiu, pot să sun poliţia comunitară şi să visez frumos cu gândul la bucăţica albă de hârtie care odihneşte în parbrizul furăciosului de locuri de parcare şi pe care scrie “Amendă cinci milioane”. Da’ sunt fraieră şi, pe undeva, îmi merit soarta. Zic “pe undeva” pentru că, odată ce aş suna poliţia, ar veni, ar amenda, şi aş avea toate şansele ca, în următoarea săptămână să-mi găsesc duioase şi frumoase urme de cheie pe maşină. Şi nu e ca şi când aş fi primit-o cadou, ci o plătesc încă cinci ani de acum înainte.

Ce v-a învăţat pe voi mama voastră acasă? Să daţi în cap să luaţi pâinea ăluia de lângă voi sau să aşteptaţi până când dispare şi să o sustrageţi că poate-poate nu se prinde nimeni? Nu v-a învăţat nimeni că în lumea asta o carte de vizită sau un număr de telefon în geam e un semn de civilizaţie?

Să revenim. încerc să mă abţin crunt să nu sun la poliţie. Parchez perpendicular astel încât să-l blochez, încui şi plec. Nu fără a lăsa un numar de telefon pe bord. Să se tot fi scurs o oră şi jumătate când sună telefonul. O fufă, care probabil trecuse pe acasă să-şi facă provizii de şerveţele pentru noaptea ce urma, zice să mut maşina că ar vrea să iasă.

Nu am putut coborî. M-am înfrânat brusc atunci când mi-am dat seama că, în timp ce gândul de a coborî mă atrăgea tot mai tare, la fel de tare mă atrăgea sertarul în care ţin cuţitele.

Măi animalelor, măi bizonilor, e ultima dată când mai scăpaţi!

© Copyright decemberCat. Toate drepturile rezervate.

1. scuipaţi de metropolă (nu cred că se va obosi cineva să spele străzile că, deh!, suntem metropolă, avem treburi mai importante de făcut)
2. trafic de metropolă (“Să nu uităm, stimaţi locuitori ai Bucureştiului, că locuim într-o metropolă, ceea ce înseamnă că suntem un important punct social şi de afaceri. De aici şi problema traficului”)
3. gropi de metropolă (“Ştiţi, fiind metropolă, Bucureştiul este un oraş foarte circulat, de aici şi gropile. Bineînţeles că încercăm să rezolvăm această problemă”)
4. câini de metropolă că, deh!, care câine ar mai părăsi Bucureştiul dacă devine metropolă, gunoaie de metropolă (“Ştiţi, de când a devenit metropolă, Bucureştiul a atras locuitori şi tocmai de aceea şi cantitatea mare de gunoaie. Cu siguranţă vom rezolva această problemă la un moment dat”)
5. shaorma de metropolă (asta pentru că, în orice direcţie ţi-ai mişca nasul, pute a shaorma sau un nene grohăie molfăind cu satisfacţie o shaorma-sawoarma-şaorma-sau-cum-mama-ei-s-o-scrie la ea acasă)
6. transport în comun de metropolă (nu disperaţi; chiar dacă tramvaiele, metrourile, autobuzele, troleibuzele, microbuzele sunt neîncăpătoare şi blocate în traficul congestionat, primarul ales! Oprescu vă va construi autostrăzi suspendate! ta-da!)

Şi adică asta înseamnă că piaţa Obor o să fie într-o metropolă? Da’ centrele alea cu mulţi chinezi? O să cumpărăm leuştean şi “Adibaşi” mai scump, pentru că le cumpărăm dintr-o metropolă? Da’ oamenii ăia din Ferentari, ăia de le-a plătit Becali curent ca să vadă şi gura lor ceva, ăia o să stea în metropolă, nu?

Nu în ultimul rând, vom avea malluri de metropolă. Fufele se vor putea lăuda la dublu că-şi fac cumpărăturile într-o metropolă, iar băieţii întreprinzători vor fi mândri că-şi parchează Q-urile, X-urile şi Z-urile în parcările mallurilor din metropolă…

Am o propunere. Propun să-l facă pe Bucureştiul ăsta ce vor ei: ultra-mega-extra-super-para-metropolă, să-l bage într-o bulă şi să-i dea drumul în spaţiu. Cu tot cu locuitori.

© Copyright decemberCat. Toate drepturile rezervate.

Cu excepţia dăţii în care un nene cu o măgăoaie de-asta mare (a încercat să-şi transforme maşina în Superman şi să zboare pe liniile de tramvai din pasajul Obor şi, la un moment dat, şi-a dat seama că în dotările jeepului nu intră şi roţi de mers pe şina de tramvai) a tras de volan stânga, în timp ce rula cu peste 100 km/h, fără vreun semnal prealabil. Am zis că mă face chisăliţă…

Lăsînd la o parte “Speed 2″ din pasajul Obor, au mai fost câteva momente când dizgraţia şoferilor de jeep a atins punctul culminant (parcari pe spaţii verzi de ziceai că au început să are sau “conserve” trântite de-a dreptul în mijlocul străzii şi “scuzate” de luminile de avarie), dar am zis să nu generalizez că n-am avut de-a face direct cu vreunul.

Şi bine am făcut. După şoferii de tir, manevratorii de jeep cred că sunt balerine în timpul lor liber. Asta pentru că dau dovadă de o graţie incredibilă. Punct culminant? Bucureşti, Şoseaua Ştefan cel Mare, oră de maxim trafic. Ştiam că două intersecţii mai sus tre’ să fac dreapta şi, cum mă aflam pe banda a doua, zic să mă încadrez din timp (da, ştiu că se face dreapta chiar şi de pe a treia banda, dar nu, mulţumesc!). Zis şi făcut: dau semnal, nimic. În continuare semnal, în continuare nimic. Încerc varianta drăguţă: ridicat mânuţa, zâmbit politicos, ridicat din spâncene a întrebare şi, ulterior, a îndurare!!! Nimic.

Când îmi luasem gândul că voi mai putea face dreapta vreodată, minunea se întâmplă. O măgăoiaie (Toyota Land Cruiser) mă lasă. Mă bag, mulţumesc politicos, îmi văd de drum. Şirul minunilor cu şoferi de jeep a continuat şi probabil că va continua. Şi chiar dacă nu, mi-am amintit un lucru important: să nu generalizez niciodată.

© Copyright decemberCat. Toate drepturile rezervate.

“Ce vrei măh de la el. E un ţigan împuţit”. Asta am auzit eu, în urmă cu câteva luni, de la un cunoscut “cu educaţie”. Asta în condiţiile în care, în liceu unul dintre cei mai buni amici de-ai mei era ţigan, iar familia lui era una dintre cele mai la locul ei din câte am cunoscut. Şi în condiţiile în care unul dintre bunii şi foştii mei colegi este rrom. Era de faţă, a auzit ceea ce se vorbea şi, chiar dacă discuţia nu era despre el, a avut bunul simţ să tacă din gură.

Mă gândesc: cum m-aş simţi eu într-o ţară străină, dacă cei de acolo m-ar cataloga drept “românca aia. Doar românii sunt cum sunt, nu?”

2. Mi-aş dori o ţară în care oraşele nu se “fac” doar când se apropie alegerile. O ţară în care, o femeie jurnalist nu e “ţigancă împuţită” şi “păsărică”. O ţară în care, chiar dacă aud cuvintele de mai sus, nu le aud de la Preşedinte. O ţară care să poată să depăşească momentele tip “inundaţii de primăvară”, “inundaţii de toamnă”, “recolte distruse de caniculă”, “omoruri cu sânge rece pentru o bucată de pâine”, elevi cu mănuşi în sala de clasă şi atâtea, atâtea altele. Mult prea “atâtea altele”.

3. Posibilitatea unui nou început. Profesional. Asta pentru că, în România, variantele sunt puţine şi, în 99% din cazuri, în favoarea netă a angajatorului şi, tot în 99% din cazuri, în defavoarea netă a angajatului. Probabil că, din punctul ăsta de vedere, situaţia nu e roz nicăieri. Dar tentaţia unui nou început e mare.

4. Nu mă sperie bătrâneţea. Mă sperie bătrâneţea în România. Nu vreau ca, după o viaţă de muncă, să ajung să mânânc pâine cu ceai sau să-mi iau de la gură pentru a-mi auta copilul să reziste. Cred că oricare dintre noi merită mai mult, poate mai mult şi are dreptul la o bătrâneţe liniştită. Nu vreau să mai văd mame care îşi iau de la gură ca să aibă cu ce-şi hrăni copiii.

5. Vreau o ţară în care oamenii nu mor pe capete din cauză de : foame, spitale prea puţine, prea puţin dotate, ori cu medici care, dacî n-ar primi şpăgi, ar muri de foame. O ţară în care cuvintele “asistenţă socială”, “învătământ”, “inflaţie”, “şomaj”, “sănătate”, “minorităţi” să fie privite “normal”, să fie înţelese, rezolvate. O ţară în care cineva să-mi arate că merită să rămân şi să dau tot ce pot.

Am dreptul să spun nu. Şi am dreptul să refuz să cred că o ţară precum România mă merită doar pentru că am avut neşansa de a mă naşte aici.

Şi, în afară de părinţi şi de prietenii buni, nu e nimic în ţara asta care să mă facă să rămân.

Încep să-mi fac bagajele.

© Copyright decemberCat. Toate drepturile rezervate.

Ţanţoşă, trece pe lângă mine, intră în bloc în timp ce eu îi ţin uşa, iar ea îşi ţine mâna în buzunar. Apoi intră. Intră şi atât. Nu tu un “hai sictir”, nimic. Deşi consternată, îmi găsesc totuşi resurse, întorc capul după ea şi îi strig un “cu plăcere”…

Metrou, Piaţa Victoriei, mai pe seara, fix când se îngehsuie lumea să meragă spre case. Vine metroul, amărâţii care se află înăuntru nu apucă să facă nici un pas că vreo câţiva neni se reped “să prindă locuri”… Că deh, e mai confortabil să scuipi coji de seminţe stând pe scaun decât în picioare. Asta ca să nu mai vorbesc despre scările rulante. Fraţilor, pe stânga se circulă, pe dreapta se staţionează! Au aplicat până şi desene pe trepte ca să înţeleagă şi analfabetu’ şi nimic.

Şi încă una, pentru toţi vecinii mei de cartier şi de Capitală: dintr-un magazin, magazinaş, chioşc, chioşculeţ sau ce-o mai fi el, întâi se iese şi după aia se intră. Și înainte de a te împinge cu căruciorul în oasele sărmanului de-a nimerit în fața ta, încearcă un “pardon” sau un “permiteți să trec?”. Nici el nu a primit, saracu’, ochi la ceafă atunci când s-a născut, așa cum nici tu n-ai primit.

De asemenea, pe această cale, aș dori să-mi informez vecinii și vecinele că acele cămăruțe mici și adesea urât mirositoare pe care, dacă ar avea curiozitatea, le-ar descoperi din două în două etaje pe scara blocului, se cheamă ghene. Ghenele există pentru ca tu, vecinule, să-ți arunci gunoiul. Nu, balconul nu folosește la asta. Eventual, de pe balcon poți să te arunci tu. Gunoiul se aruncă la ghenă, că nici REBU nu-ți aruncă ție gunoiul peste balcon, în casă.

Mai nou, am vazut că au apărut containere de reciclare în București. Doamne, ce-o să ne mai distrăm!

© Copyright decemberCat. Toate drepturile rezervate.

20.30. Pe strada principală, cea pe care vara nu ai loc să arunci un ac, pustiu. Un pustiu de Vest sălbatic. Pustiul ar fi fost perfect. He he. Asta pentru că pustiul s-a populat rapid cu haite de câini cvasi-vagabonzi, cărora sătenii le dau drumul noaptea din lanț. Și deh, nu-i poți învinui de nimic. E februarie. Cine naiba vine în Vama Veche în februrarie?

Asta a fost vineri seara. Noroc cu prezența de spirit a lui Alex și cu bolovanii la discreție, ca altfel eram păpică pentru căței de multă vreme. Mi-au tremurat picioarele câteva zeci de minute și până și când am ajuns azi acasă am avut o mică ezitare în fața minunatului meu câine maidanez, pe care îl adăpostesc de vreo 12 ani. Dar mi-a trecut.

Sâmbătă dimineața am văzut, zic eu, paradisul. Mi-am imaginat de foarte multe ori cum arată marea iarna. Dar realitatea întrece orice imaginație, oricât de bogată. Am zăcut ceva timp pe nisipul rece, am văzut o mare liniștită și perfect albastră, un cer de care nici vara nu prea ai parte. Am vazut cum arată Vama Veche în cea mai pură formă. A gustat-o, am mirosit-o, am strâns-o în brațe și i-am promis că revin.

Tot Vama Veche în februarie m-a făcut sa-mi amintesc de faptul că pe cer există stele. Milioane. Pe care în București nu le putem vedea. Le mai vazusem astă-vară, undeva în Făgăraș, într-un alt colț de rai, despre care sper să apuc să povestesc cândva.

Am revăzut, printre altele, și Constanța. Am avut impresia unui oraș civilizat, mult mai civilizat decât Bucureștiul, cu un trafic decent, cu mâncare bună (cel puțin la Scoica, acolo unde am nimerit datorită unui blogger de bine). Un oraș căruia îi dau mai multe șanse decât Capitalei.

A urmat drumul de întoarcere. Mi-am jurat că nu mai plec fără mașină, cu excepții extrem de serioase. Asta din motive de chivuță cu puradelu’ după ea, care a nimerit în autocar fix pe locul de lângă noi. Despre asta, promit!, într-o altă însemnare.

Iubesc marea mai mult decât orice alt loc din lumea asta. Știu, sunt subiectivă, n-am ce-i face.

© Copyright decemberCat. Toate drepturile rezervate.