decemberCat » Orange stuff

“Waiters will always pee in soup, people will always fall in love.”

decemberCat — Sat, 04 Feb 2012 08:50:10 +0000

“Every day: Wear sunblock.
Cover your gray.
Do not go insane.
Eat less fats and sugars.
Do more sit-ups.
Don’t start forgetting stuff.
Trim the hair in your ears.
Take calcium.
Moisturize. Every day.
Freeze in time to stay in one place forever.
Do not get frigging old.”
[Chuck Palahniuk, Choke]

Cum stă treaba cu fluturii

decemberCat — Wed, 05 Oct 2011 05:30:15 +0000

Cred că sunt una dintre puţinele persoane care n-au fost impresionate de reclama Cosmote. Şi asta dintr-un motiv cât se poate de simplu. Când eram mică, am avut un singur fix, şi ăla pe la 3 ani. Mama avea o bluză de trening albă, pe care scria, de la umărul stâng pân’ la ăl drept, pe rotund, aşa, Louisianne. De pe tricoul ăla am învăţat să citesc şi, când am priceput literele, obişnuiam să repet obsesiv “L-o-u-i-s-i-a-n-n-e, Louisianne. E bine, mami?”. De zeci de ori, în fiecare seară.

În rest, adresam întrebările o singură dată şi mă străduiam să nu enervez. Într-un fel, a fost bine aşa, pentru că am incercat mereu să ţin minte din prima. Dacă n-a mers sau am uitat pe drum, trebuia să mă descurc. În fine, să nu divaghez. Ai mei m-au învăţat să întreb doar dacă e cazul şi, dacă întreb, să acord atenţie răspunsului. Asta, o dată.

A doua ar fi că la mine în familie se fac două lucuri: se vorbeşte, adeseori, pe şleau (n-aş zice porcos, că nu-i fun dacă nu sunteţi aoclo să înţelegeţi) şi se ţipă. Relaţia mea cu tata e una specială, semănăm din multe puncte de vedere şi putem fi amândoi destul de colerici. Faza e că adeseori ne-am distrat cunoştinţele behăind unul la celălalt, pentru ca, doar câteva minute mai încolo, să conspirăm cine şte ce concert de râgâituri, ca s-o disperăm pe mama (nu, eu nu râgâi, că prinţesele nu râgâie).

În clasa a doua parcă, am avut celebra problemă cu vulpea şi câinele, care aleargă fiecare nush cum. Trebuia să descopăr în cât timp reuşeşte să ajungă vulpea câinele. Pe cuvânt de femeie, şi în ziua de azi mi-e groază de problema aia. Asta pentru că, după ce mi-a explicat-o de două ori, iar ochii mei erau tot mai mari şi mai umezi, semn că nu pricepusem nimic din ce-mi explicase (deşi tata-i un om cu o logică solidă), pe mustăcios l-au apucat dracii şi a-nceput să zbiere.

Nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat. Ce ştiu e că mai am şi acum desenele făcute de el pentru ora de desen, găsesc şi acum, prin te miri ce cărţi din bibliotecă, hârtiuţe cu scrisul lui, în care încerca să-mi explice matematica. Da, tata ţipă, eu ţip, în 29 de ani am ţipat mult unul la celălalt. Interesant, îmi dau seama acum, cu un oarecare respect, dacă nu în vorbe, măcar în voce.

Cu mama, relaţia e altfel. Still, ştie că, atunci când ajung să ridic tonul, o fac fix pentru că-mi pasă prea mult de ea. Lucrurile care nu mă lasă rece mă aprind. Când mă aprind, adeseori, ies scântei. Când tac, fie m-am detaşat, fie lupt ca să fac asta.

Mi se pare condamnabil să-ţi uiţi părinţii, să nu vorbeşti cumva cu ei, să nu-i ajuţi şi să nu le întorci dragostea. Mi se pare greşit să nu le explici ceea ce, poate, acum, îi depăşeşte pe ei (“Eu cum trimit SMS-uri?” – rings a bell, anyone?), să nu ai răbdarea să le spui de 100 de ori cum se deblochează telefonul sau să nu găseşti un minut, în fiecare zi, ca să te interesezi despre ei.

Nu sunt de acord însă cu modul în care fiecare ascultă, cu felul în care există şi funcţionează relaţiile cu cei dragi ţie. Da, trebuie să ascultăm mai mult, şi fiecare ascultă în felul lui.

Cover-ul de sâmbătă

decemberCat — Sat, 17 Sep 2011 09:30:41 +0000

Elenore – Me First and the Gimme Gimmes sau ce iese când amesteci The Turtles – Elenore şi The Clash – London Calling

Cover-ul de sâmbătă

decemberCat — Sat, 10 Sep 2011 10:53:24 +0000

O prietenie de 26 de ani

decemberCat — Thu, 08 Sep 2011 14:21:50 +0000

26 de ani. Pentru mine, e la fel cu singura diferenţă că, pe măsură ce trece timpul, mi-e şi mai dragă. 26 de ani. Suficient timp ca să facem o mulţime de prostii împreună.

Acum, ne întâlnim rar. Ea are treabă, eu la fel. Ştiu că nu e zi în care să nu se gândească la mine. Cum ştiu? Pentru că nu-i zi în care să nu mă gândesc la ea. Ne-am împărţit copilăria, bucuriile şi secretele. Ne-am imaginat nemuritoare împreună, am visat la viitor împreună. Am râs împreună şi ne-am povestit primele iubiri una celeilalte. Am râs şi am plâns împreună.

Aveam trei ani şi îmi amintesc. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri de curtea din spatele blocului, de ea, de fratele ei, de mama ei prea bună, prea frumoasă şi prea devreme chemată de îngeri. Îmi amintesc toate prostiile făcute împreună, toate plăcintele care zburau, împăturite frumos în şerveţele, dintr-un balcon în altul, de orele de franceză cu mama, de primele uniforme.

Prietena mea cea mai buna a fost alături de mine în cele mai frumoase şi în cele mai dubioase momente din viaţa mea. M-a văzut în toate ipostazele, am împărţit uneori acelaşi cerc de prieteni, alteori nu. Şi după 26 de ani, între noi a rămas la fel. Fără secrete, fără convenţii, fără eforturi, fără ipocrizie. Suntem, în continuare, diferite. Şi suntem, în continuare, la fel de apropiate.

La mulţi ani, omuleţ drag!

The perfect male: Gmale

decemberCat — Tue, 06 Sep 2011 14:09:07 +0000

Fix aşa îmi imaginam că arată barbatul Gmale :D:

“Run, run away, run run away”

decemberCat — Sun, 04 Sep 2011 05:02:57 +0000

Anumite atracţii nu se pot explica. Probabil că ăsta-i fix farmecul lor. Să-i luăm, de exemplu, pe copiii ăştia, Cults.

La rece şi cât se poate de cerebral, sunt un mare fan indie. De aici, însă, încep excepţiile. Că ei nu-s doar indie, ci şi-a băgat coada şi puţin pop, că eu pot dezvolta pasiuni nebune pentru indie-rock. Şi ar mai fi câteva, dar astea-s mai importante.

Da, e drept că, dacă-i indie pop, undeva, acolo, e şi o coadă de punk, fie el şi în forma lui cea mai pufoasă. În fine, din indie pop lipsesc tristeţea şi zvâcul, dar avem cohorte de zâne care cântă la harpă, ceea ce nu mă încântă, la fel cum nu mă încântă cocktail-urile non-alcoolice. S-au mai nimerit prin urechile mele, de-a lungul vremii, piese indie pop care mi-au plăcut, dar pe care nu le-am mai căutat vreodată.

Ei, Cults îmi plac. Da, mă leşină cu anumite porţiuni şi simt nevoia de mai mult bloody şi de mai puţin mary. Chiar ş-aşa, inexplicabil într-o mare măsură, îi tot ascult. Nu-i pasiune, că n-aş fugi noaptea cu ei oriunde, dar e atracţie, că la o baie în mare, noaptea, tot m-as băga.

Şi sper într-un următor album ceva mai incisiv (a se citi cu ceva mai multe influenţe rock şi cu ceva mai puţine influenţe pop). Am mai multe favorite, însă pentru o fugă în lume cu ei aş merge pe piesa asta:

Ah, da, încă un lucru: nush de ce, dar mă aştept să-i aud în următorul film al lui Tarantino. Just a thought.

“Hustle” sau cum faci femeile din încheietura minţii

decemberCat — Thu, 25 Aug 2011 08:28:19 +0000

Habar n-am dacă şi în ce tipologie feminină mă încadrez. Sincer, m-au interesat mai mult tipologiile masculine în care am putut eu să încadrez. Alea feminine nu m-au interesat niciodată, poate şi pentru că un adevăr imuabil (dacă pe cap avem de la blond platinat în sus, acest link s-ar putea să vă explice mai mult decât credeţi) este că femeile-s gâşte.

Statut pe care nu mi l-am negat nici mie uneori. De exemplu, şase sezoane, adică 149 de episoade, inmulţit cu, să zicem, aproximativ 40 min. de episod. Rotunjim şi avem cam 100 de ore pe care mi le-am petrecut cu ochii lipiti de TV strict, dar cât se poate de strict, doar pentru doi tipi. El si el si, de la un punct încolo, şi pentru el. Între timp, am prins drag şi de serial, daaar, dacă mă întreabă careva acum detalii, o să schimb vorba. Şi vorbim despre şase sezoane…

Ei, acum vreo câteva săptămâni, am dat din întâmplare peste Hustle, un serial produs de BBC 3. Şi lipită de ecran am rămas. Din nou. Important, zic, în condiţiile în care singurele seriale pe care le-am urmarit vreodata cap-coadă sunt Supernatural, Monk si Lost (asta din urmă, dintr-o curiozitate trasformată, după primele cinci episoade, într-o şi mai mare curiozitate). Atât. În rest, Modern Family, Maddie si David, Cybill, Two and a Half Men, Friends, CSI New York/Miami, Big Love, Rome, Criminal Minds, Dexter, The Return of Sherlock Holmes, Diagnosis Murder – urmarite ocazional, dacă erau la TV sau dacă le urmarea altcineva.

Hustle e cu barbaţi. Patru, mai exact, şi cu o tipă. Nici unul dintre ei nu-i vreun male hunk, bun de pus pe coperta Playgirl. Să zicem, cu indulgenţă, că, pusă în faţa unei alegeri, aş zice el.

Dincolo de cei patru plus una, Hustle e un serial pe care îl urmăreşti pentru schemele cool de long-cons, gândite de scenarişti. Pentru un Robert Vaughn cărunt, atât de expresiv încât încep să-ţi placă şi bărbaţii trecuţi de 70 de ani (ca să nu zic de aproape 80 de ani), pentru un Adrian Lester care e mai mult un Mickey Stone decât un Adrian Lester. Te mai uiţi pentru versatilul ţărănoi-webmaster-zugrav-etc. Robet Glanister. Dacă eşti bărbat, categoric tre’ să te uiţi la serialul ăsta pentru Jaime Murray.

Escrocheriile sunt mult prea tari – fireşte, vorbim de o lume ideală, în care totul tre’ să meargă strună şi merge -, interpretarea sharp brit, umorul: britanic la puterea 1000.

Şi mai vorbim despre una dintre cele mai bune construcţii de personaje, atât individual, cât şi împreună. Cu excepţia unor filme, unele dintre ele premiate cu Oscar, nu-mi amintesc să mai fi văzut nişte personaje aşa de solide, comunicate coerent şi care devin mai complexe cu fiecare episod. Atributele personajelor sunt cele care transformă patru bărbaţi, să le zicem neutri, în patru “Hey, you male sex symbol, would you like to take me to bed and mess with my mind?“. Savuros de la generic până la credits (totuşi, vă rog, nu mă întrebaţi despre ce e vorba în serial :D, deh, priorităţile se mai schimbă).

Danke schoen, Mrs. Wayne

decemberCat — Thu, 25 Aug 2011 06:57:09 +0000

- Ce dracu’ zice tanti asta?
- Nush şi mi-e lene să mă uit în playlist.

Câteva zile mai târziu:
- Bai, deci ce dracu’ zice tanti asta acolo?
- Nush, o să mă uit curând.

Altfel, am tot fredonat piesa care a aterizat in playlistul meu pentru ca am ~~descărcat~~ primit cadou un 10-CD case cu muzică din anii ’60.
Ei, azi, căutând să-mi spăl păcatele şi ignoranţa, arunc un ochi în playlist. Prima, aflu că zice “Danke schoen”. A doua, văd Wayne Newton. Ultima dată când verificasem, ca să te cheme Wayne, tre’ să ai ceva mai mult testosteron.

- Băi, deci zice “danke schoen”.
- Huh? Nu vorbeşti serios!
- Ihim, aşa zice.
- Şi e un nene, nu o tanti.
- Hai, bah, dă-o dreacu’ dăh treabă!

Altfel, când vreau să iau o pauză de la ce ascult de obicei, Pop Memories of the 60′s e perfect.

P.S.: Cu greu, cu mare greu, cred că favorita mea de pe albumul cu pricina rămâne asta.

Ar putea începe să-mi placă blonzii

decemberCat — Mon, 11 Jul 2011 07:18:30 +0000

Reiterez: sunt blondă. Şi notez, mai departe, câteva concluzii după concertul de aseară:

– Intrarea la un concert cu peste 50.000 de spectatori poate dura doar 30 de secunde, dacă ştii pe unde să o iei
– Coada de la budă dispare ca prin minune, dacă faci un calcul simplu şi-ţi dai seama că e imposibil să existe un singur loc cu bude, la un concert cu peste 50.000 de spectatori
– 49 de ani e o vârstă frumoasă, la care poţi arăta încă foarte bine. Mie nu-mi pac blonzii, dar cu Bon Jovi aş putea trăi.
– Cei mai drăguţi băieţi de la pază, pe care i-am întâlnit, până acum, la un concert (Shelter Security, parcă). Domnu’ cu sandvişu’, mă scuzaţi, va rog, încă o dată (ştie dumnealui de ce, xoxo)
– o vodcă&orange, urmată de câteva beri, pur şi simplu nu se împacă
– Mersul regulat la aerobic nu te scapă de febră musculară dacă ţopăi trei ore fără oprire
– Nici urlatul constant la cei din jur nu te fereşte să rămâi fără glas după ce cănţi trei ore fără oprire
– Mie mi-au mers toate: si reţeaua, şi cheful, şi vocea şi picioarele. Am văzut perfect şi s-a auzit sublim. Eu cred că băieţii ăştia de la Bon Jovi şi-au propus să vadă cât de bine pot cânta faţă de ce-i pe CD-urile lor. Ei bine, eu spun că de un miliard de ori mai bine
– A fost un public frumos: de la mămăiţe cu traista după ele (vă jur!), până la puştoaice de până-n zece ani, toţi au fost frumoşi
– Două bisuri nu sunt suficiente

Cap-coadă, a fost, dupa Rammstein, cel mai reuşit concert la care am fost.