© Copyright decemberCat. Toate drepturile rezervate.

E unul dintre puţinele lucruri din lumea asta care-ţi poate da satisfacţii rapide, care te disciplinează, te bucură (fizic şi psihic, demonstrat ştiinţific). Şi, indiferent de haosul în care traieşti, locuieşti sau prin care treci în anumite momente din viaţa ta, mişcarea face totul să pară mai uşor.

Tu pentru ce faci mişcare?

Aş vrea să întâlnesc mai mulţi oameni care să-mi spună că s-au apucat să facă mişcare pentru că e sănătos, nu pentru că ar vrea să slăbească. Nu zic, e bine şi aşa, dar îndrăznesc să mă dau pe mine exemplu. În urmă cu vreo cinci ani, m-am hotărât să merg la sală ca să slăbesc. M-a ţinut câteva luni şi, la un moment dat, după ce am considerat că mi-am atins scopul în kilograme în minus, mi-am bagat picioarele.

Anul trecut, m-am hotărât să merg la sală pentru simplul motiv că e sănătos. ATÂT. Da, îmi doream să scap şi de nişte kilograme însă, după ce am scăpat de vreo cinci dintre ele, în vreo şase luni, acul cântarului nu s-a mai mişcat. La momentul ăla, kilogramele erau de domeniul trecutului; după şase luni, optica se schimbă.

Deci, din mai 2010, cel puţin de patru ori săptămânal, o oră zilnic, casa mea e într-o sală de aerobic sau, rareori, de fitness. Lumea mă întreabă temător: “Dar de ce mergi la sală? Doar o să faci un copil şi atunci o să te îngraşi.”. Şi zău că mă blochez. Da, la un moment dat, o să fac un copil şi da, cel mai probabil o să iau în greutate. Tot ce pot să sper e că o să am o sarcină uşoară, care să-mi permită să fac ceva mişcare, până la un punct. Am văzut instructoare care au născut. Nu o dată, ci de două ori. Ştiu că se poate şi sportul funcţionează prin puterea exemplului.

Ce nu înţeleg cei care mă întreabă astfel de lucruri e că sportul devine un stil de viaţă. În momentul în care îi dai credit – şi, cred eu, ai nevoie de vreo trei-patru luni şi de instructori foarte buni, care să creadă în ceea ce fac – nu o sa mai poţi fără, nu o să mai vrei fără. Mi-e greu să-mi imaginez nouă luni fără sport, cel puţin în maniera în care fac acum, însă mi-e foarte uşor să-mi imaginez că primul lucru pe care l-aş face după, ar fi să-mi înnoiesc abonamentul la sală.

Mentalităţi: la noi şi la alţii

Şi apropo de felul în care văd mulţi români sportul – în condiţiile în care, în alte ţări, dacă nu-l faci eşti considerat o ciudăţenie – cineva mă întreabă, acum câteva zile:
– Păi şi cât te mai duci la sală?
– Cum adică?
– Da, cât o să mai mergi? Până când?
– Păi… O să merg mereu, de cel puţin patru ori săptămânal, o oră pe zi, pentru tot restul vieţii mele. Vieţii mele în picioare, cel puţin.

Discuţia s-a încheiat cu o privire mirată şi compătimitoare, de genul “Amărâta de tine”. Ori tocmai asta nu pot înţelege.
Şi da, am momente – rare, e drept – când aş face orice altceva numai să nu mă duc, când e nevoie să mă întrerup din orice fac şi să-mi mişc posteriorul spre sală. Am avut, câteva luni bune, momente când trebuia să fac tot felul de artificii peste zi, ca să pot ajunge la ora cu pricina la sală. Mă uit în urmă, aproape un an şi jumătate. A meritat fiecare palmă peste ceafă pe care mi-am dat-o.

Mult a fost, mult a rămas

Mai am până la maratoane, triatloane şi altele. Le urmăresc, îmi plac, dar mai am până acolo, aşa simt. Mai am până la cursuri de instructor – dacă o fi să fie, mai am până la convenţii de aerobic şi altele asemenea. Mai am până la 2.000 de abdomene zilnic şi până la greutăţi de trei kilograme. Da, la mine devine, uşor, uşor, obsesie.

Însă mă uit în urmă, la nopţile din timpul facultăţii, când, lângă vrafuri de manuale, aveam chipsurile şi ciocolata, la cele 67 de kilograme în viu pe care mi-am jurat să nu le mai ating cât traiesc (şi, de vreo 9 ani, sunt cu 12 sub), la zilele când, chiar dacă nu-mi mişcam posteriorul de pe un scaun mă simţeam obosită fizic, la scările de care fugeam şi la şireturile legate în timp ce respiram greu. Mi-am jurat că n-o să mai ajung vreodată acolo.

Mă uit la lucruri de felul ăsta şi apoi mă uit la şaormeria de peste drum. La sală nu-i niciodată coadă, la animale moarte-n pâine e coadă mereu.

Sursa foto

© Copyright decemberCat. Toate drepturile rezervate.

În condiţiile în care îmi plac oamenii doar dacă îmi plac, şi nu pentru că e hip, trendy, cool să te înconjori de mase prietenoase, că altfel nu dai bine, am spumegat, m-am enervat, m-am dat cu capul de toţi pereţii; în condiţiile în care o să mor, probabil, cu prea multe secrete în mine, pentru că nu-mi place să duc vorba de colo colo.

Show-off sau socializare?

În fine, am trecut peste însă am început să cochetez cu gândul că ar fi cel mai bine să las dracului reţelele de socializare deoparte, sătulă de porcării din astea, pe principiul “Ce e personal, rămâne personal”. Dincolo de nevoia românului de a duce vorba mai departe – nevoie care îi transformă pe alţii în victime colaterale – nu pot să nu remarc alte două lucruri: nevoia de show-off, de a te da mare şi, adeseori, incapacitatea românului social de a se bucura pentru lucrurile bune care i se întâmplă altuia.

Poate exagerez, dar am, uneori, impresia că, la colţul fiecărei străzi şi, implicit, la colţul fiecărui profil dintr-o reţea din asta, stă un grup de indivizi gata să dea cu paru’. N-am înţeles niciodată invidia faţă de avutul altuia ori faţă de întămplările fericite prin care ăla trece. OK, pot să pricep că te lasă rece că ăluia îi e bine şi, deci, că nu reacţionezi. Dar nu pot să pricep populara oftică. Nu-i o fabrică de bine din care, dacă unii iau mai mult, altora nu le mai rămâne nimic.

Principii şi principii

Nu te ţine nimeni legat, încătuşat, departe de a o lua pe calea la capătul căreia vei avea parte si tu de bine. Dacă Pompilia, să zicem, merge în vacanţă în Tenerife, asta nu înseamnă că tu n-o să mergi. Nu merge în locul tău sau pe banii tăi. Nu-i este ei bine şi ţie nu-ţi mai e. Deci, nu te înverzi, că e self-damaging.

“Al dreacu’ ăla, ai văzut pe unde se plimbă? De unde-o fi furat?” sau “Ai văzut-o p-aia ce dă boarfe dă firmă are în poze? A dreacu’ paraşută!“. Mă, oameni buni, voi sunteţi normali? Adică eu înţeleg nişte limite ale creierului, dar aici vorbim deja de valori negative, de reacţii care nu-i caracterizează nici măcar pe ăia din triburi.

Da, cred în dorinţa omului pentru mai mult, pentru mai bine, pentru mai repede. Mi se pare normal să văd că oamenii îşi doresc să ardă etape, că speră într-un bine mai rapid. Pot să înţeleg şi cele mai dubioase căi prin care unii ajung să aibă ceea ce îşi doresc atât de mult – de la delapidare, furt, la prostituţie şi încălcarea altor principii. Da’ nu înţeleg cum îşi poate dori cineva ca altul să nu aibă. La ce te ajută să gândeşti aşa şi cum poate o astfel de dorinţă de mai bine să dicteze apucături de invidie şi de “să moară capra vecinului”? Dacă moare capra, ce dracu’ mai faceţi cu ea?

“Vreau să slăbesc, că să le arăt că pot“. Huh, are you like for real? Eu credeam că vrei să slăbeşti ca să te simţi mai bine, fizic şi psihic, să fii un om sănătos şi să nu te sufoci cu propria grăsime, peste câţiva ani. Da, că poate te-ai simţit jignită, la un moment dat, de remarcele altora cu privire la gabaritul tău depăşit, pot să înţeleg. Pot să înţeleg că vrei să slăbeşti ŞI ca să le arăţi unora că poţi. Dar de la “şi pentru asta” la “exclusiv pentru asta” e o cale lungă. Şi bolnavă.

Personal sau profesional?

Revenind, de mai bine de o lună de zile, am încetat aproape orice contact cu Facebook, Google+ sau Twitter. Am intrat de vreo două ori şi bine am făcut. Aveam o mulţime de mesaje acolo, unele profesionale. Am avut mai mult timp să interacţionez cu oamenii face2face şi, pentru a nush câta oară, am concluzionat că lumea e mică.

În tot acest timp, pentru că mi-a fost pur şi simplu lene să-mi dezactivez alertele de Google+ şi am primit câte o notificare pentru fiecare nene/tanti care m-a adăugat in Circles, exist în nu mai puţin de 197 de cercuri. În condiţiile în care nu am scris nici măcar un status acolo, ci doar mi-am importat, la un moment dat, fotografiile din Facebook, mai mult ca să încerc serviciul cu pricina. Încă o dată: în cercurile a 197 de persoane, dintre care, cu indulgenţă, cunosc doar vreo 30.

În fine, long story short: Facebook – în cazul cercului meu de cunoscuţi, a devenit un gest reflex. Adeseori, oamenii nu-mi mai trimit mailuri, ci mesaje acolo. Mă cunosc azi cu o persoană, seara am un “Add as friend” care aşteaptă să apăs “Accept”. Profesional, Facebook (şi, probabil, Twitter, dacă m-aş hotărî odată să-i dau credit o perioadă mai lungă) ajută. Prin urmare, profesional, o să mă întorc acolo. Altfel, vacanţa mea, muzica mea, familia mea, câinii mei, gusturile mele, angoasele mele, rămân aici şi prin Instagram, departe de capre moarte şi de invidii pe care n-o să le înţeleg vreodată.

Sursa foto

© Copyright decemberCat. Toate drepturile rezervate.

Am spus, atunci, un “Nu!” hotarat si, dupa vreo trei saptamani de vacanta, m-am intors si am lasat in urma promisiunea occidentului. Nici pana in ziua de azi nu-mi pare rau. Am crezut, multa vreme, mi se pare acum, ca nu ai nevoie de un loc pentru ca lucrurile sa stea altfel. Am vazut locul doar ca pe o recuzita.

De vreo jumatate de an, insa, am tras linie. Am dat la o parte balastul, am pus in balanta. M-am trezit, din nou, plimbandu-ma pe holuri cu neoane chioare, prin spitale romanesti unde, chiar si cu bani, daca esti lipsit de noroc si de simtul umorului, o sa fii the reapers’ next best friend.

Mi-am amintit de subrezenia unui sistem in care, dupa vreo 40 de ani, o sa aduc bani de-acasa pentru pensie. De neputinta si acceptarea induse deseori aici, de la varste fragede. In Romania, nici rebel nu poti sa fii. Nu-i un secret, nu-s prietena cu Romania, nu ma recunosc aici, nu-mi apartine si nu-i apartin. N-am simtit niciodata ca sunt de aici, insa, o buna bucata de vreme, ne-am tolerat reciproc. Nu vreau sa “ciupesc”, sa “tepuiesc”, refuz sa gandesc si sa rostesc termeni ca “smenuri”. Nu-s vreo principiala, ba dimpotriva. Pur si simplu, mi-a ajuns.

Intr-o tara care se respecta are o bruma de identitate si decenta, in azile, nu vin batranii ca sa moara, ci, ce sa vezi, ca sa mai traiasca o vreme, copiii nu-s scoliti ca sa plece si sa nu ne pese, cainii nu sunt calcati cu masina, inainte si inapoi, inainte si inapoi, pentru ca ei, pur si simplu, nu exista pe strazi. Iar linistea ta nu e conditionata de killareala unui patruped. Nu, acolo-s omorati organizat, in centre. Cui ii pasa de ei – de batrani, de copii, de caini – poate sa faca diferenta. Despre posibilitatea existentei unei diferente e vorba.

Despre mentalitati, unele construite abia dupa 1492, pentru care binele si raul nu-s doar personaje de basm. Nu, nu ma astept ca acolo sa curga lapte si miere, nici ca voi pasi printr-o aura ce separa cele doua lumi. Nu-mi imaginez ca The Mansons au trait in globul lor de sticla, ca Bateman e departe de realitate, ca incoruptibilii au rol principal in sistemul politic ori ca raul nu stie sa vorbeasca engleza.

Nu. Cred in posibilitatea existentei unei diferente. Ce diferenta pot sa fac eu pentru tara in care traiesc acum? Pot sa-mi ofer diferenta de care am nevoie. Sau sa sper in ea.

P.S.: Poate ca, in final, e vorba doar despre Frank Sinatra.

© Copyright decemberCat. Toate drepturile rezervate.

Şi atunci îţi faci planuri. La început timide, ezitante. Apoi pline de speranţă. Apoi măreţe. Te visezi stăpân peste lumină, într-o lume de un permanent alb scânteietor. Şi încerci să te ridici din amorţeala timpului în care ai aşteptat să se facă lumină. Şi cazi. Şi iar încerci. Şi iar cazi. Şi după osteneli infinite şi negre, accepţi să te târăşti. Pentru că trebuie să găseşti măcar un punct de sprijin. Dar în jurul tău e vid. Şi se umple doar rareori, de furie sau poate de lacrimi. De neputinţă şi de speranţă într-un ritm cilcic obsedant.

Şi renunţi până şi la mult-visatul punct de sprijin. Vrei doar o uşă, o portiţă, o gaură de cheie. Fantasmezi că apeşi clanţe care deschid lumini. Sau măcar o penumbră, acolo, un geam de puşcărie cu tot cu gratii. Ceva, orice, cât să ştii că mai e încă lumină. Și bâjbâi. Şi înţelegi acum că nu lipsa luminii e cel mai rău lucru în întuneric, ci lipsa unui punct de sprijin, a unui ceva care să-ţi indice că ai un traseu, că te îndrepţi undeva. Şi ajungi să-ţi doreşti măcar un miraj, o fotografie cu lumina sau poate pe cineva povestindu-ţi despre ea. Şi continui să bâjbâi în bezna aspră. Ironic, dar nici nu poţi să numeri zilele care au trecut de când tot încerci, pentru că nu ai văzut de câte ori s-a făcut întuneric.

Şi îţi aminteşti lumina, aşa cum o ştii. După o ploaie caldă de vară, când ai căzut pe asfalt alergând fericit şi ţi-ai julit genunchiul şi sângele a început să picure, cald şi animat, pe ciorapul alb. În dimineaţa în care ai plecat cu tata în parc, şi toată lumina din toţi univerşii plus un infinit de univerşi plus unu plus unu se răsfrângea în şalul tău portocaliul. În nispul de la mare, în care făceai castele, sub atenta şi măiastra supraveghere a unei fiinţe căreia abia învăţaseşi să-i spui mama. Pe mâna fină cu miros de săpun de lăcrămioare a bunicii şi pe copertele cărţii răsfoite la ţară, într-o vară mai luminoasă decât toate celelalte. Pe aripile pescăruşului lui Cehov şi pe lama de cuţit a lui Palahniuk. Reflectată în globurile de Crăciun sau întinzându-se, uleioasă, în prima tigaie pe care ai pus mâna. În prima ţigară aprinsă cu băieţii, într-un chiul din clasa a opta. În ochii celor din jurul tău.

În fond, lumina e acolo. Doar că ai acoperit-o şi n-ai ştiut să te dai la o parte. Vezi, ţi-ar fi trebuit nişte cursuri.

© Copyright decemberCat. Toate drepturile rezervate.

Da, am avut momente când îmi venea să mă duc oriunde în lume decât la muncă. M-au ţinut satisfacţia lucrului făcut de mâna mea, o conştiinţă mult prea puternică, un caracter mult prea ordonat.

Şi da, secunda în care chiar urma să nu-mi mai pese de ce se întâmplă, îmi dădea târcoale. Şi pot să spun, cu mâna pe inimă, că nu mă mai interesează. Ştiu că am toată puterea din lume să o iau de la capăt. Ştiu că pot, la fel de bine, să spăl vase în Barceloneta sau să învăţ regie şi scenariu. Ştiu că, după atâţia ani de muncă, am prea multe cărţi necitite, prea multe stări netrăite încât să-mi poată părea vreodată rău dacă rămân fără job. Da, sigur, ar exista probleme cu lipsa banilor. Nu mă văd însă atât de slabă încât să nu rezist, să nu trec peste ele.

Mă gândesc la lucrurile care au trecut peste mine, la cele pe care le-am avut de înfruntat. Mi se par o nimica toată în comparaţie cu un job pe care îl am sau nu. Mi se pare că nimic nu este mai grav decât o boală incurabilă pe care o suferă cineva din familie. Mi se pare că importanţa unui job păleşte cu totul când un suflet de lângă tine are nevoie de ajutor. Mi se pare că o fiinţă umană, un profesionist – fie în ale spălatului de vase, fie în ale astrofizicii – trebuie să iubească, în primul rând, munca pe care o face, şi nu locul în care se află.

Efectul corporatist naşte monştri. Pe lângă faptul că ne face să uităm cine suntem şi cât de importante sunt alte lucruri în viaţă decât peşinul lunar, ne omoară ambiţia adevărată: aceea de căuta să fim mai buni în ceea ce facem.

Sunt sătulă de securi deasupra capului, care nu mă fac un şi mai bun profesionist, ci un executant mult mai stresat. Ideea că nu voi avea ce munci nu mă mai sensibilizează şi refuz să accept mutaţii emoţionale doar pentru că, poate, într-o zi, voi primi, ca orice alt număr de pe listă, vestea că nu mai lucrez aici sau acolo. Ştiu că, oriunde am lucrat – în spălatorii auto sau în corporaţii – am încercat să dau tot ce pot, să-mi plec urechea la sfaturi, să plătesc greşeli, să învăţ ceva în fiecare zi. Ştiu că am cunoştinţe pe care nimeni nu mi le va putea lua atunci când aş semna o demisie. Ştiu că nu jobul îl face pe om, ci invers. Şi ştiu că, da, în practică e mult mai greu decât în teorie, atunci când îţi numeri banii de pâine şi îţi dă cu minus. Been there, done that.

Ştiu, însă, că pot mai mult decât o pâine şi că nici o fiinţă din lumea asta nu merită să-şi piardă neuronii (în cazul fericit în care îi are sau îi mai are) pentru un job. Citeam, deunăzi, nu mai ştiu exact unde, că ne-am năpustit în Bucureşti pentru “un trai mai bun”, “un job mai bine plătit”. Deşi sunt din Bucureşti, am aceeaşi impresie despre mine. Am luat for granted faptul că sunt născută aici şi că tre’ sa-mi câştig pâinea în stil corporatist. Nici măcar nu m-am gândit vreodată dacă e tot ceea ce pot face. Dar ştiu că, atâta timp cât am două mâni şi două picioare, mă voi descurca. Prin urmare, aleg să demisionez din toată nebunia joburilor pe timp de criză. Am altele mai bune de făcut, cum ar fi, de exemplu, să muncesc.

© Copyright decemberCat. Toate drepturile rezervate.

Înecată în sute de căni de cafea, scurse în sute de dimineţi amorţite şi anihilată ca într-o “agenda suicide“.

Fără sfârşit, îl fac să pălească până şi pe Wall-E. Măcar gunoaiele lui erau mai drăguţe. Şi ajung să mă întreb zilnic, obsedant, ce-ar fi dacă totul s-ar schimba într-o clipă. Dacă aş avea curajul să spun “Nu” lucrurilor care m-au transformat, care mi-au rarefiat simţitor doza de oxigen pe care se presupune că ar trebui s-o inspir zilnic. Laşitatea are însă preţul ei şi îşi ia cotă-parte zilnic.

Ieri am primit o bijuterie. Cuminte, albă, între două coperte, la polul opus de ai mei eterni Palahiuk, Easton Ellis sau Vonnegut. La acelaşi pol cu lucruri pe care le pot înţelege, dar pe care încerc să le uit. Am devorat-o fără drept de apel şi am încercat să o aşez, cuminte şi roz, în raft, peste Slaughterhouse 5. N-am putut să o las acolo mai mult de cinci secunde. Am odihnit-o, în schimb, în pat, printre cearşafuri alunecoase şi perne, printre vise şi atacuri de panică. Printre momente perfecte de semi-adormire, când uiţi multe, deşi eşti conştient.

Am crezut că episodul cu “Oscar şi Tanti Roz“, căci despre o carte primită în preţios dar e vorba, înseamnă că-s mai bine. Asta pentru că eu, spre deosebire de regula general valabilă, tind să acord atenţie micilor amănunte atunci când lucrurile merg bine. Mă pot concentra ore în şir pe un singur lucru, fără să am nici cea mai vagă idee despre timp şi spaţiu. Ei bine, nu.

Mi-am auzit vechi prieteni, calzi şi binevoitori. N-a mers nici cu asta. Instinctiv sau nu, tind să aduc în faţa ochilor toate acele lucruri pe care le-am crezut uitate voit, suprimate, lichidate, spulberate de atâtea alte lucruri frumoase.

Mă opresc aici. Ah, da, să nu uit: ieri am… acvaplanat. Acvaplanarea a fost primul lucru pe care dragul şi mustăciosul meu tată mi l-a povestit despre maşini.

© Copyright decemberCat. Toate drepturile rezervate.

Când castronul de floricele se golise, iar sufletele se umpluseră, l-am întrebat dacă ne mai vedem. Mi-a spus, aparent fără nici o legătură:

The desire to kill no longer exists. Only peace remains

Ne-am revăzut. IMDB ne-a intermediat a doua întâlnire. Voiam să ştiu totul despre el, câte filme a făcut, ce premii a luat, unde s-a născut.

Ne-am întâlnit la House of The Flying Daggers. N-am mai mâncat floricele, n-am mai băut nici Pepsi. Am văzut câmpuri albe, păduri de bambus, personaje de poveste. L-am întrebat din nou de ce nu a câştigat nici de data asta Oscarul. Mi-a spus că filmele lui sunt despre onoare şi curaj, despre dragoste şi sacrificiu, despre lucruri care nu îi mai interesează pe oameni. L-am întrebat dacă aşa se luptă asiaticii, dacă la fel de frumos ninge când suspansul creşte şi dacă toate poveştile de dragoste se termină trist. Mi-a răspuns că răspunsul stă în fiecare dintre noi. Apoi a plecat. Şi cred că l-am auzit murmurând:

You and I are just pawns on a chessboard

© Copyright decemberCat. Toate drepturile rezervate.

Recunosc că, de-a lungul celor circa opt kilometri dus şi opt întors pe care îi parcurg zilnic, sunt, în 90% din momente, atentă la drum. În seara asta, mergând spre casă, pe acelaşi traseu căruia îi ştiu toate gropile, toate semafoarele, trecerile de pietoni, toate capcanele şi toanele, mi-am îndreptat privirea ceva mai mult în afara maşinii. Nu ştiam că oglinda retrovizoare poate să fie, unoeri, furnizoare de momente Kodak.

Doar ce mă lansasem pe orbita spre casă când, pe Constantin Prezan, mi-am îndreptat privirea, în timp ce aşteptam cuminte la semafor, alături de alte zeci de maşini, în oglinda retovizoare. În maşina din spatele meu, un băieţel de trei anişori alunecase de pe bancheta din sapte spre tatăl lui care conducea. L-a îmbrăţişat. Au stat aşa cam o jumătate de minut, în mijlocul unui Bucureşti îmbâcsit şi suprapopulat, doar ei doi, tată şi fiu. Ar fi putut fi, probabil, pe vârful unui munte sau în tundra siberiană. Îmbrăţişarea lor ar fi fost aceeaşi. Un lucru m-a întristat totuşi. Nici unul dintre ei nu zâmbea.

Un semafor mai încolo, în dreapta mea, s-au insinuat în retină, în seara asta nesetată ca un GPS doar să ajungă acasă, nişte mâini cu unghii roşii, gesticulând nervos. Mi-am întors capul spre dreapta. Am înţeles că se certa. O înşelase, uitase să cumpere pâine sau să ia copilul de la grădiniţă, cine ştie. Ea, blocată în trafic, în faţa unui semafor stupid. El, blocat într-un alt trafic, în faţa unui semafor probabil la fel de stupid.

Verde. Doar la semafor. Pentru că, fascinată de lumea pe care tocmai o descoperisem, nu mă mai puteam concentra la drum. Aş fi vrut, pentru câteva minute, să fac timpul să stea în loc, să pot să observ atent personajele care mă însoţesc în drumul meu spre casă.

Liniştea mea contemplativă a fost brusc întreruptă de monstrul şoselelor, condus de conducătorul monştrilor şoselelor, în traducere, de un Hummer la volanul căruia se afla o blondă. Mă, nene, să le zică cineva blondelor că nici măcar Hummerul nu se conduce singur, ci dacă apeşi nişte trebi pe-acolo, prin podea…

Cam două staţii de tramvai mai încolo, pe linia de tramvai, un taximetrist încearcă să reintre în trafic pe banda a treia… mă fac că nu-l văd, hotărâtă să-l las să aştepte, aşa cum facem noi, fraierii care nu o luăm pe linia de tramvai. Am timp să-l studiez. Aproape de vârsta a treia, are faţa brăzdată de cute adânci. Mi-l imaginez dormind ţinând în mâini un volan. Pentru el, linia de tramvai înseamnă timp mai scurt în care îşi duce clientul la destinaţie, deci un posibil bacşiş mai mare, deci mâncare. În fine, îl las, în ciuda faptului că-mi trece prin cap că poate îşi joacă toţi banii câştigaţi peste zi, în timp ce copiii lui flămânzesc. Aceeaşi tristeţe ca şi în cazul celorlate personaje. Nici măcar blonda cu Hummerul nu părea fericită. Nici acum, nici vreodată în viaţa asta.

Finally, aproape de casă. Un alt semafor. Încep să-mi aduc aminte de Falling down… I just wanna go home. Pe refugiul din dreptul semaforului, un vagabond. Cam 16 ani, cu o cămaşă cadrilată cu mânecile suflecate, cu tălpile picioarelor simţind probabil asfaltul la 0 grade prin găurile tenişilor. Cu o căciulă, probabil căpătată, pe cap şi cu o sticlă cu apă cu o juma’ de deget de clăbuc în mână. Îmi face semn, înţelege că nu am nevoie să-mi spele parbrizul. Ca argument suprem, îşi duce mâna dreaptă la stomac şi îmi face semn că-i e foame. Ridic neputincioasă din umeri.

Şi atunci, this John Doe, crescut copil al străzii, probabil, ajuns un om al străzii, îmi zâmbeşte larg, cu toţi dinţii şi din tot sufletul. Pe faţa lui se citea bucuria. N-avea casă, îi era foame, era pe jumătate îmbrăcat şi pe un sfert încălţat. Siingura lui avuţie era sticla cu clăbuc din mînă şi, probabil, singura lui rugă “să fie cât mai multe maşini”…

Zâmbetul lui m-a marcat, seninătatea lui m-a făcut să-mi fie ruşine pentru faptul că uit adesea să mulţumesc pentru ce am. Sufletul lui chinuit pe străzi i-a umilit, într-o fracţiune de secundă, pe toţi cei confortabili în maşinile de mii de euro, care se îndreptau spre casele lor calde, spre lumile lor. Spre lumile lor lipsite de aurolaci şi de zâmbete.

© Copyright decemberCat. Toate drepturile rezervate.

Sunt curioasă cine ia Nobelul pentru literatură anul ăsta. Eu pariez pe Roth.

© Copyright decemberCat. Toate drepturile rezervate.