decemberCat » Black stuff

Shoulda

decemberCat — Sun, 20 Nov 2011 22:28:47 +0000

Uneori, trec pe lângă un băiat. E slab, curat, stă pe nişte trepte de la intrarea într-un bloc. Aparent, cerşeşte. Nu spune niciodată nimic. Doar priveşte în gol. E palid, îi văd vase mici de sânge sparte pe obrazul drept. Ochii sticloşi sunt mereu îndreptaţi spre ceva, într-acolo, într-un acolo. Se uită, dar pare că s-a resemnat. Nimic, niciodată. Mozaicul ăla de ciment pe care stă e mai cald decât o sută de priviri de-ale lui, puse la un loc.

Astăzi, cineva i-a întins bani. Mâna i-a luat, ochii au rămas ţintuiţi, ca şi când n-ar fi luat banii. Am vrut de prea multe ori să mă opresc. Nush, poate nevoia de a-l ajuta. Mi-a fost ruşine să scot bani. Cât mai costă 400 de grame de nefericire? Plătiţi cash sau cu cardul? Doriţi ş-o pungă? Mi-a fost ruşine de bocancii noi pe care-i căram. De bocanci aveam nevoie?

Astăzi, era mai rece decât frigul de afară. Privirea, tot acolo. M-am simţit neputincioasă. M-am oprit înainte de a-i bruia câmpul vizual. M-am întors o staţie de tramvai. Am traversat pe la trecere. Când am ajuns vizavi de locul în care ştiam că stă, m-am uitat, deşi ştiam că mi-e imposibil să văd până acolo. Am simţit, totuşi, că i-am bruiat orizontul. Unii ceşetori n-au pancarte cu mesaje.

Vezi tu, dragul meu prieten, de aia scriu rar aici. De aia îmi consum literele în bloguri superficiale de beauty, în poveşti neterminate pentru copii, in bocanci. Sunt mov şi nu dor.

Argumentum ad hominem

decemberCat — Mon, 03 Oct 2011 17:02:19 +0000

Observ, în ultima vreme, că oamenii nu mai au argumente. Nu-i interesează, merge şi aşa, dă-le dreacu’ dăh argumente, ce, alea ne aduc bani, faimă, sponsori, evenimente, prieteni, audiuri, vacanţe scumpe, dinţi perfecţi?

Nu au, nu vor, nu-i interesează. Argumentele nu se mai traduc în statut, nu mai echivalează cu interesul pentru ceea ce faci, nu sunt constructive pe termen scurt, nu şi nu. Consumă timp şi lumea n-are timp. Demonstraţiile fără argumente sunt the new black. Şi, atâta timp cât există cuvinte precum “nu”, ce rost şi-ar mai avea argumentele.

Şi mă distrează că, deşi n-au timp de argumente, oamenii îşi găsesc timp de teorii ale conspiraţiei, imaginează vendete şi strategii. Un prieten imi povestea că, în urmă cu câteva luni, după un mail de mai mult de două pagini, cu argumente pentru un mers mai bun al unui business care nu-i aparţinea, i s-a mulţumit pentru colaborare şi i s-a spus că, privitor la mail-ul lui, nu există energie pentru astfel de discutii. În urmă cu vreo două săptămâni, acelaşi prieten îmi povestea, amuzat, cum că în cârca lui se pun varii scenarii de răzbunare, mai ceva ca-n filmele de acţiune.

Îmi place: n-avem timp de argumente, nici măcar să le citim pe de-a-ntregul, însă facem scenarii şi căutăm vinovaţi când lumea începe să vorbească de rău despre noi.

Altfel, facem succesuri, online şi offline, şi singurul argument e ca să susţinem de ce ne stergem la gură cu hârtie igienică.

Povestea nimănui

decemberCat — Mon, 05 Sep 2011 07:28:52 +0000

Sau despre de ce, uneori, nu te mai surprinde nimic.
Cândva, obişnuiam să râd zeflemitor atunci când auzeam “De la oameni nu trebuie să ai aşteptări“. Nu că aş fi avut vreodată, dar voiam să cred că există şi excepţii.

M-am convins, şi mi-a luat ceva cam mult timp, că până şi matematica e o treabă mai cu suflet decât relaţiile interumane. Da, da, ştiu, ce trist. Not.

Nu oamenii de lângă tine te fac cine eşti. Iar dacă se întâmplă asta, înseamnă că nu eşti mare lucru dacă te rezumi la a fi doar rezultatul acţiunilor sau inacţiunilor unor oameni.

Da, fireşte, ei te pot influenţa şi, după cât de moale sau de tare e materialul tău, chestia asta te schimbă sau nu. Dar lupta o dai, at the end of the day, cu tine.

OM, oameni, s.m. 1. Ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic, prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltat.

Gândire, inteligenţă şi limbaj articulat? În nişte limite, checked. Poziţie verticală? Checked – nu punem la socoteală scolioza, cifoza şi vertebra în plus – deşi, cică, asta din urmă e de bine. Structura piciorului adaptată? Checked. Mâini libere şi apte de mişcări fine? Parţial de acord, deci kinda checked. Despre creier nu vorbim, ca o părea onlineu’ nelimitat, da’ n-aş vrea să demonstrez contrariul.

Huh? Şi gata? Ah, era să uit: fiinţă superioară, socială.

Socială as in what? As in berile cu diverşi, as in socialul strâns de la metrou, la ora de maxim trafic? Sau poate as in socialul ăla, care nu-ţi permite să mergi în pijama la operă?Cumva convenţia?

Sincer, tura asta, l-aş lăsa pe Aristotel să se odihnească şi i-aş smulge doar o frântură de idee, fix aia în care omul e caracterizat de instinctul de comunitate.

Fie că-i vorba despre un şoc ori despre evitarea unor pumni fix în bot, instinctul de conservare poate naşte monştri. Sau resemnare, izolare. Te poate face să arzi stări, prin simpla lor omisiune. Cu fiecare pas cu care devii mai puternic, te însingurezi. Umila mea părere.

Şi mă opresc aici, că-i abia luni. «To be continued».

Minunile nu mor

decemberCat — Thu, 01 Sep 2011 09:42:09 +0000

In urmă cu aproape 30 de ani, într-un decembrie, chiar de Crăciun, un pui de om n-a vrut chip să scoată capul la lumină. După un travaliu de multe ore bune, medicul a spus “Apăsăm gravida, împingem, tre’ să iasă cumva”, gândind, probabil, “Paştele mă-sii, doar e Crăciun, tre’ să se nască, ne-aşteaptă familia acasă”.

Da, împins, tras, somat fizic, echipa care a asistat la naştere a transformat un făt într-un nou născut. Şi toţi au fost fericiţi şi toată lumea şi-a petrecut Crăciunul până la adânci bătrâneţi. Doar că, după ce pleiada de halate albe a plecat, în urma ei a rămas un nou-născut cu luxaţie de şold.

Văd, adeseori, pe stradă, fete, unele atât de frumoase încât ţi se taie răsuflarea. Fete cu feţe de înger şi cu picioarele schilodite. O nenorocită de luxaţie, netratată, nereparată, un şold ţâşnind din picior, rupând echilibrul şi zdruncinând karma membrelor inferioare, te poate ţintui pe viaţă sub semnul “om cu handicap”.

Le văd plimbându-şi frumuseţea şi chinuindu-se să meargă egal. Sunt la vârste la care nu prea mai au ce face şi sunt nevoite să trăiască o viaţă cu handicapul fizic.

Aş fi fost în fix aceeaşi situaţie, prinsă într-o luptă inegală între mine şi picioarele mele, între mine şi handicapul fizic. Doar că, în acea zi de Crăciun în care am venit pe lume, cineva, undeva m-a iubit prea mult şi mi-a trimis o minune. Şi, uneori, minunile au nume şi chip.

Minunea mea s-a numit Alexandru Pesamosca, domnul doctor Alexandru Pesamosca, tata Pesi. Din prima zi de viaţă, până pe la şase luni, am stat în ghips, din vârfurile degetelor de la picioare, până peste brâu. Să spun că m-a făcut bine, că mi-a schimbat viaţa? Ar fi prea puţin. Mi-am imaginat, uneori, cum ar fi arătat viaţa mea dacă nu aş fi fost tratată de el. M-am gândit, uneori, cum ar fi arătat viaţa alor mei, dacă de Crăciunul din 1981 nu l-ar fi întâlnit.

Îi plăcea baclavaua. Îi plăcea viaţa, deşi a lui n-a fost chiar una perfectă. Îi placeau oamenii, chiar dacă mulţi l-au părăsit. Probabil că a continuat să-i vadă pe adulţi copii şi poate că de asta era mereu un zâmbet.

Mie, una, nu mi-a reparat un picior, un şold, un os, o ciozvârtă.

Mi-a reparat de atât de multe ori viaţa. Datorită lui, mi-am ridicat de prea multe ori capul din pământ şi mi-am reamintit că totul se rezolvă. N-a fost zi de la Dumnezeu în care să nu mă gândesc la el, n-a fost munte pe care să urc şi să nu fie cu mine, n-a fost calătorie în care să-l uit acasă.

Într-un mod complet egoist, mi l-am lipit de suflet, încă de la vârsta la care am început să înţeleg cine e şi ce a făcut pentru mine.

Va rămâne acolo şi-mi va aminti mereu că în lumea asta există şi oamenii adevăraţi. Unii dintre noi au norocul să-i întâlnească. Va rămâne acolo şi-mi va aminti mereu că în lumea asta există şi minuni. Care nu mor niciodată.

That will bring us back to “Do”

decemberCat — Tue, 30 Aug 2011 12:26:00 +0000

Uneori, un widget amărât face cât o mie de cadouri scumpe. Dacă e. Dacă nu e, nu face.
Uneori, o vorbă bună face cât o mie. Dacă e. Dacă nu e, nu face.
Uneori, o vorbă face cât o viaţă si juma de suflet la un loc. Sau nu.
Privirea şoferilor când te opreşti senină, lângă ei, la semafor, şi asculţi asta face cât toate şi tot la un loc. Mereu.

Se face seară vară. Sau invers.

Moving paper fantasies

decemberCat — Fri, 19 Aug 2011 07:50:42 +0000

Sau când pelicula fumează marijuana şi recită poezii, nu te uiţi la film. Pluteşti, sec şi simplu şi începe să-ţi placă frigul. Nu te-ntorci în 1979, că mare lucru nu s-a schimbat, iar hippies din Hair sunt doar un pretext.

Pus la zid de creatorii musicalului cu acelaşi nume, îmi închipui că Forman nu s-a supărat. El a avut ceva de spus. A făcut-o cât să nu-ţi înghiţi cu săptămânile nodul amar din gât. Mai mult ar fi prea puţin.

Fără piuneze şi fără remarce

Thu, 15 Oct 2009 21:23:49 +0000

Fără piuneze şi fără remarce. Fără melancolii generoase şi fără leni incurabile. Fără părţi din mine, dar într-o absolută şi utopică independenţă. Să spui şi să crezi că eşti şi că vei rămâne indiferent la cei din jur. Să-ţi dai seama în fiecare seară că nu e aşa şi să alegi să mergi mai departe aşa, pentru că “aşa se face, nu?”. Să te trezeşti uneori atât de singur încât să vrei să urli, dar să ţi se oprească în capul pieptului pentru că îţi dai seama că lângă tine sunt, totuşi, atâţia oameni şi, nu-i aşa?, “nu se cade”.

Suntem nişte însinguraţi prin definiţie şi până şi relaţiile sociale dintre o zebră şi un leu care o aleargă doar ca să-şi pregătească cina sunt mult mai reuşite decât ale noastre. Pozăm în “prieteni perfecţi” când ştim bine că nu există nici prieteni, nici perfecţi.

Ne amăgim că, nu-i aşa?, “contăm”. Şi tare mi-ar plăcea să ştiu cât de mult contăm pentru alţii când nici măcar pentru noi nu contăm? Sunt lucruri pe care unii le conştientizează, alţii nu, care sunt adevărate sau, nu-i aşa?, “sunt doar prostii”.

Această frântură de text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.

P.S.: Aţi observat că, dacă spuneţi piuneze şi remarce, 99% dintre oameni se uită ciudat la voi?

Fanta. Zero

Sat, 11 Jul 2009 13:11:32 +0000

Să tot fie vreo opt ani de când am renunţat la consumul de băuturi carbogazoase. Pe atunci, aveam probleme serioase cu stomacul şi, după o vizită la medic, un diagnostic destul de urât şi un regim alimentar şi medicamentos care m-a ajutat să îmi revin, am eliminat din alimentaţia mea tot ce am simţit că-mi dăunează. A fost un manifest personal pentru un stil de viaţă cât de cât sănătos. Manifest care m-a ajutat până acum, în ciuda faptului că mă viciez cu destul de multe ţigări pe zi sau că “beneficiez” zilnic de o cantitate de stres cam de mărimea unui elefant.

Da, am mai consumat, ocazional şi doar din dorinţa de a varia, câteva pahare cu diverse băuturi carbogazoase. Primul pe listă ar fi Pepsi Light. Repet că nu depăşesc patru litri de apă cu bule şi chimicale pe an.

Azi, mi-era poftă de orice altceva decât de apă şi am zis că n-o fi foc. Pe masă odihenşte acum o sticlă de Fanta Zero. Pe lângă faptul că are gust de sare de lămâie şi că ţi se strepezesc dinţii, m-am uitat, de curiozitate, la etichetă. Nu, nu o să încep să ţin acum teoria chibritului despre mult prea-ştiutele E-uri din carbogazoase. Dar am o prietenă care, de ani de zile, consumă numai cola. De dimineaţă până seara. Primul lucru pe care îl bagă în stomac, după ce se trezeşte, e o gură zdravănă de cola. Şi când am dat căutare după “acesulfam-k”, la ea m-am gândit.

Citez, de aici, că acesulfam-k, aprobat încă din 1988, “conţine o substanţă cunoscută cu potenţial carcinogen. Expunerea pe termen lung la această substanţă produce dureri de cap, depresie, greaţă, tulburări de vedere, afecţiuni hepatice, renale şi cancer. Din acest motiv, există o mare opoziţie faţă de acest îndulcitor. Teste suplimentare sunt necesare pentru a dovedi efectele potenţial nocive ale acestui îndulcitor.”

Până la testele suplimentare, cine are chef să-l guste, îl găseşte în Fanta Zero. Or mai fi şi alte băuturi care îl conţin, eu în asta l-am găsit acum. Preţul unui potenţial cancer este de 5,5 lei. Enjoy!

Ce nu a micşorat criza

Thu, 09 Jul 2009 17:47:06 +0000

Sătulă de scăderi/diminuări/micşorări, de rectificări, de rectificări la rectificări, de o scădere a economiei care se anunţă a fi cam ca pe timp de război, de prima casă, de primul siloz, de un guvern pentru care orice calificare e mult prea uşoară, de scene şi de aparidzii, mă gândeam adineauri le ce NU a micşorat criza.

Nu se poate, dom’le, să scadă chiar toate aşa, buluc. Deci, să recapitulez. Criza nu a micşorat:

Gaura din stratul de ozon
Mărimea balenelor ucigaşe sau albastre sau, dacă vreţi, Balaenoptera musculus
Durata ştirilor de la ora cinci. Nu, nici violenţa din ele
Timpul mediu petrecut în trafic
Gropile din asfalt
Numărul de grade la care fierbe apa
Lumânările pe care le pui pe tortul aniversar. Sau pe piept, doamne fereşte!, după caz
Mărimea caschetei de poliţist
Chelia lui Marcel Pavel
Casa Poporului. Despre popor, în schimb, prefer să nu mă pronunţ
Ora de foc a lui Ursu. Presa lui Badea e însă ceva mai mică…
Limbile din reclama Coca-Cola Zero şi, în general, limbile de tot felul
Urechile lui Dumbo
Amenzile CNA
Timpul petrecut la muncă. Mă rog, pentru privilegiaţii care mai au muncă

Lista rămâne deschisă. Adăugaţi după bunul plac.

Gelatine la volan

Wed, 08 Jul 2009 18:42:02 +0000

Cinste mie pentru acceleraţia apăsată chiar la intrarea în pasajul Obor, când gelatina hidrocefală aflată la volanul unui Renault negru şi-a dat seamă că şina de tramvai de acolo nu duce direct în Bamboo, ci chiar în măruntaiele pasajului. Da, dacă eşti pitic sau tramvai, poţi să treci pe acolo. Dacă eşti gelatină hidrocefală, tragi încremenitor de rapid de volan, fără să aprinzi beculeţul de Crăciun din spate şiiii, pe cât se poate, astfel încât să-i provoci un infarct sau măcar un atac cerebral cretinului care circulă regulamentar. Am ajuns la stadiul în care îi pândesc pe demenţii care atacă şinele de tramvai cu o sută la oră şi cum îşi dau seama că ajung cărniţă între feliile de stâlpi din pasaj, doar pentru satisfacţia de a le vedea mutrele în secunda în care înţeleg că idioţilor le-ar trebui intezis dreptul la liberă circulaţie pe şosele. Demenţilor! Până şi o amoebă e mai isteaţă ca voi.