O zi din viaţa unui alergător de cursă lungă

Publicat la data de 22.11.2009 | Categorii: Scrap | Tag-uri: life

Gust de fiere cu iz puternic de alcool. Un ceas pe care scrie “Made in China” sună obsesiv în fiecare dimineaţă, la 5 fix şi îl trezeşte din plutirea cu miros de dubă janghinită pe care o conduce zilnic. E alergătorul de cursă lungă, mereu între două drumuri şi niciodată la destinaţie.

Din decorul lui fac zilnic parte un volan, trei pedale, o tăşcuţă neagră de fâş cu OP-uri, facturi, chei, un rebus şi niscaiva tabloide. Scenograful a mai pus la bătaie drumuri nenumărate şi nesfârşite, o casă şi o familie.

Prea puţină şcoală, deşi inteligenţă să tot fie, prea multă lene, deşi mâini şi picioare sprintene au tot fost, prea multă inconştienţă şi prea puţină conştiinţă. Se adaugă aproape 20.000 de zile de când alergătorul nostru tot vede lumina zilei şi ajungem în prezent.

Plecat din Moldova în tinereţe, şi-a ratat inteligenţa – cu mult peste medie, în nesfârşite veri fără sfârşit. Şi păcatele se plătesc. Anii au trecut peste el unul câte unul până s-au făcut cărunţi pe cap şi s-au ofilit înăuntru. Aleargă zilnic sute, mii de kilometri, doar pentru a încărca şi descărca şi a reveni, constant, în acelaşi punct. Mănâncă o dată pe zi, seara, şi cade rupt de oboseala psihică a unui trafic de Românie actuală. Universul lui e comprimat, diluat, iar în plutirea lui a angrenat şi lumile dimprejur. Şi-a împrăştiat aburii etilici peste cei din preajmă. E un om care a ales o cale, care a închis ochii atunci când ar fi trebui să vadă şi care i-a deschis atunci când nu era nimic de văzut. Iar ceasul chinezesc continuă să ticăie pe congelatorul Arctic ruginit, pe care îl ţine în dormitor.

Ar fi meritat mai mult, însă psihicul lui a fost învins de fizic, ceva, undeva, s-a stricat şi nu a mai fost de reparat.

După cursa lungă de peste zi, alergătorul nostru se îndreaptă spre cămară. Acolo îşi păstrează, în sticluţe mici, din plastic, rezistenţa pentru a doua zi. Tot acolo şi-a încuiat şi conştiinţa şi dorinţa şi credinţa că încă mai poate face orice, oricât de mic, pentru a ieşi la suprafaţă.

Amintirile triste nu stau încuiate în cămară. Ţăşnesc pe la balamale, pe la praguri, le auzi înăuntru cum se zbat să iasă. Oricât te-ai împinge în uşă, ele ies. Iar ceasul chinezesc mai sună o dată. Şi încă o dată. Alergătorul nostru nu ştie prea multe despre alegeri. Nu ştie nimic despre computere, iPod-uri, despre ATM-uri şi despre DAE. Nu vrea sa ştie, nu a putut să ştie, nu l-au lăsat buzunarele să ştie. Dacă îi spui despre ce e vorba, are o capacitate de înţelegere care l-ar face invidios până şi pe Einstein. Dar nu.

Alergătorul de cursă lungă se trezeşte. Zi de zi, primul lui contact e cu ceasul chinezesc care mai ticăie o zi. Atunci când i-a murit papagalul, a plâns o zi întreagă în faţa ferestrei. A înţeles atunci că tot ceea ce nu a făcut se întoarce împotriva-i. Dar a continuat să alerge. Poate pentru că drumul îţi provoacă mirajul lucrului organizat, în şablon, pe care te poţi bizui că o să fie şi mâine acolo. Pe care ştii că o să-l laşi în urmă atunci cănd nu vei mai exista.

Iese din casă cu taşca neagră din fâş, făcută probabil tot pe undeva prin China. Îl aşteaptă o zi lungă în care o să ajungă în locuri pe care nu o să le poată vedea niciodată. Fiecare zi în plus înseamnă o zi în minus. Dar continuă să alerge. Şi să alerge, şi să alerge. Fără apă, fără mâncare. Fără satisfacţii, fără bucurii. Fără conştiinţa conştiinţei. Va parcurge zeci de mii de kilometri pe care îi va visa parcurşi din nou. Va continua să treacă pe lângă noi, fără să ne dăm măcar seama că, dincolo de ceea ce facem, oricât de important ni s-ar părea, alergăm aceeaşi cursă. Într-o zi, drumul va fi mai pustiu cu un alergător de cursă lungă.