Waiting for the Oscars
Back from my long period of absence. Absence is useful sometimes. Meanwhile, I still don’t know what chupee means. And really, I don’t care. It can be anything I want, as long as I want it and like it.
Acum, noh, e trist ca scriu rar dar e bine. E bine pentru că aşa mi-am dat seama de două lucruri importante. Primul e că scriu, în primul rând, pentru mine. Al doilea, şi poate cel mai important, e că nu o să abandonez pentru că, pur şi simplu, locul ăsta unde sunt eu poate mai mult decât în multe alte ocazii, s-a lipit de mine şi won’t let go.
So, în altă ordine de idei, număr zilele până la Oscaruri, pe 22 februarie. Şi, chiar dacă am agreat că Slumdog Millionaire se va duce să ridice trofeul pentru cel mai bun film, mă doare sufletul pentru The Reader pe care l-am văzut, cel puţin de la jumătate încolo, printre multe şerveţele şi sughiţând de plâns. Este, în ciuda răcelii personajelor, una dintre cele mai frumoase şi mai complexe poveşte de dragoste. And I’m not really a fool for love stories.
Acum, oricât de mult as susţine comunitatea gay, n-am putut să văd Milk până la capăt. Prea multe momente gratuite de extaz gay inutil, o poveste politică lăsată să se piardă printre amănunte nesemnificative, un Milk de la care am sperat şi atât.
Dar poate că juriul o să ţină cu Frost/Nixon, un film ce trece de cinematografia ordinară şi ţinteşte, încă de la tag line, foarte sus. Un film de la care aştepţi încărcătură psihică şi care te uimeşte prin faptul că, după doar 15 minute, devine unul dintre cele mai puternice şi mai bine jucate thrillere de… situaţie. Nişte replici geniale, nişte personaje aparent enervante dar extrem de bine construite şi nişte pantofi italieneşti pe care fiecare îi înţelege şi interpretează aşa cum vrea. Un film cu tâlc de la un deja câştigător al Oscarului.
Despre The Curious Case of Benjamin Button prefer să spun doar atât: no comment.


