25 decembrie: Ziua naţională a sarmalelor

În tot cartierul miroase a sarmale. Nuuu, nu doar pe scara blocului, ci pretutindeni. În aerul ăla mare şi mult, venind spre casă, din toate părţile te înconjoară miros de sarmale. What’s with Christmas and food, îmi spune şi mie cineva? Adică, de ce ne îmbulzim să cumpărăm, să preparăm, să lichidăm ce-am preparat, mai mult decât în mod obişnuit? Ne e mai foame decât într-o zi obişnuită? Sau cum, că eu nu înţeleg.

Lupta mea cu kilogramele e cam la fel de veche ca şi mine. Mă rog, nu veche, da’ dintotdeauna acolo. Şi nu înţeleg nevoia neostoită a oamenilor de a consuma de Crăciun porţii care l-ar face invidios până şi pe Gulliver… Adică înţeleg nevoia de a mânca, dar de ce atâta? Şi de ce de sărbători? S-o fi obosit vreun cercetător de la Universitatea din Michigan să descopere despre ce e vorba? O fi de la vreun hormon al sărbătorilor sau mai ştiu eu ce de felul ăsta. Oricum, capacităţile mele de înţelegere sunt anulate fără drept de apel în faţa gurilor care înfulecă hulpav orice sărmăluţă, fripturică, bucată de cozonac sau ce s-o mai fi găsind pe masă.

Mă uitam adineauri la o ştire, pe Antena 1, despre îmbulzeala de fiecare an din hypermarketuri. Toată lumea dă năvală la mâncare. Între Crăciun şi Revelion, o să văd aceeaşi ştire şi în fiecare an îmi pun aceeaşi întrebare: Da’ cu mâncarea de la Crăciun, pentru care vă îmbulzirăţi atâta, ce-aţi făcut, fraţilor?

Recunosc că sunt frustrată. Neg din start ideea de a mânca (rareori mă ridic de la masă cât de cât sătulă) din cauză că mi-e frică să nu mă îngraş. În ultimii ani am reuşit să am o greutate relativ constantă de 52-56 de kilograme, dar am avut şi perioade negre, în care mă dădeam de-a rostogolu’. Până când mi-am dat seama că obosesc dacă îmi leg şireturile, m-am enervat şi mi-am schimbat complet stilul de viaţă, nu doar în ceea ce priveşte mâncarea. Şi de atunci nu am mai depăşit 56 de kilograme.

Dar dacă pentru mine sărbătorile ar trebui să fie un moment de ispită către oale, tigăi şi platouri pline,  ei bine, e chiar perioada în care mă apucă bâzdâcii şi zic: eu nu aşa!

Nu zic, şi mie mi-e poftă. Aş mînca, de exemplu, tone de pască, din aia cu multă brânză şi cu multe stafide, mici, că-mi plac micii, brânză la nesfârşit, pizza, spaghete, floricele, seminţe, vată de zahăr, bezele. Da’ mă abţin. Şi nu mă simt deloc rău. Când chiar nu mai pot şi nu mai pot, consum în cantităţi moderate. Da’ din ce motiv suprem mi-aş putea supune stomacul la o dilatare de care nu îl cred oricum în stare, nu pricep.

Să vă mai spun că, în acest moment, la mine în casă se află kilograme de sarmale, prăjituri, ciocolate şi alte asemenea chestii? Da’ eu tot nu pricep. Să stea spiritul sărbătorilor atât de mult în nişte cratiţe?

2 comentarii

  1. a&m a scris la data de

    1.mancatul e pretextul pentru a aduna familia/lumea la tine acasa.

    2.cu cat e omul mai mediocru, cu atat e mai convins ca o masa incarcata da mai bine la meseni.
    si, corolarul, cu cat e mai importanta pentru respectiv imaginea de prosperitate pe care vrea sa o lase celorlalti prin masa incarcata, cu atat mai mare jignirea pe care o resimte mediocrul nostru daca vreun mesean nu isi baga pe gat din toate.

  2. ..... a scris la data de

    Chestia cu belsugul pe masa cred ca e veche de cand lumea iar aceasta explozie de bucate alese urmeaza unei perioade de purificare prin rugaciune si post. Nu cred ca putem vorbi de semnificatia belsugului fara sa vorbim de semnificatia purificarii trupului si sufletului.
    Din pacate din toata traditia oamenii au pastrat numai partea cu bucatele iar sufletul il purifica in alcool :) :) :)

Lasa un comentariu


De vazut

Fotografics.ro