Am preferat să scriu decât să dau cu tigaia…
Deşi mi-e soţ, să nu amestecăm nimic cu prefectura. Alex Mihăileanu, aka Subiectiv, scrie un lung post în care toacă mărunt “muncitorii din presă”. Am citit, mi-a crescut tensiunea, am început să bombăn şi apoi mi-am amintit că am blog. Deci, s-o luăm punctual:
“Tineret, mândria ţării”
Dintre cei care merg mai departe, jumătate sau chiar mai mulţi sînt Alexandre Avram sau jurnalişti “Cum-te-simţi-că-ţi-a-murit-toată-familia?”, de rit protevist.
Mult stimate domn Subiectiv, ţin să-ţi amintesc, poate nu la fel de subiectiv ca argumentaţia ta, despre faptul că trăieşti într-un sistem alături de noi, jurnalişti, securişti, mineri, brigadieri, doctori, senatori, actori, profesori sau şomeri. Într-un sistem în care publicul a cerut, publicul a avut. De toate: sânge, omoruri, beţivani violatori, incesturi, concursuri cu blonde, sexy brăilence, putregaiuri, ambalate profesionist şi servite aburind, la oră de maximă audienţă.
Presa se face cu oameni. Aşa cum, să-mi fie scuzată comparaţia (care, de altfel, ar putea fi interpretată), vidanjorul vidanjează, aşa şi în presă lucrează oameni. Când intri într-o companie, când semnezi un contract de angajare cu acea companie, fie că are ca obiect de activitate consultanţa în afaceri, vidanjatul, presa ori fabricarea biscuiţilor cu cremă, te supui regulilor acelei companii. Cât se poate de simplu.
Cât despre cel care nu ştie să-şi verifice munca, fie ea de ziarist, contabil sau patiser doar pentru că e prost plătit, ăla nu e într-adevăr ziarist.
Prea mulţi “ziarişti şi ziariste” care, în loc să ştie să-şi facă meseria cât mai bine, ştiu să se împingă la coadă la fursecuri sau la primit şpagă ori să pună întrebări cretine. Cred că nu ar trebui să confundăm stilul de a face presă la o televiziune sau alta cu stilul de a face jurnalism al unora sau al altora. Sunt în presă de ceva vreme. Nu mă consider încă jurnalist, în adevăratul sens al cuvântului. Aş jigni nume mari pe care le-a dat presa românească. Încerc să-mi fac meseria cât mai bine.
Studenţii învaţă după ureche, cei vechi nu mai au chef să muncească nici măcar la 75% din potenţial (”Ăştia nu mă plătesc destul, dă-i dracu’, nu-mi recunosc valoarea!”) şi, uite-aşa, începe cercul vicios.
Doar în presă? Mă tem că te înşeli… E o situaţie generală, cred că în presă e doar ceva mai vizibilă. Cei vechi… Incluzi aici si jurnalişi ca Marius Tucă, CTP and so on and so forth? Sper că nu…
Nu-ţi mai convine leafa? Ai un şef idiot şi nu prea-ţi mai arde să-l mai bagi în seamă? Pleacă! Am avut doi, mi-am dat demisia şi mi-am văzut de-ale mele.
Nu cred că rezolvarea problemelor stă în a-ţi strânge jucăriile şi a pleca. Cel puţin nu ca un act de bravură, de rebeliune, de “las’ că o să le arăt eu lor ce mare o să mă fac eu singur”. Dacă îţi place presa, vei continua să crezi în ea chiar şi atunci când o să-ţi fie mai greu, vei continua să înghiţi, poate zilnic, şi să încerci să faci tot ce poţi mai bine în locul în care eşti. Chiar şi ca freelancer poţi avea suprize de felul asta. Ca, de exemplu, asta.
Problemele pe care tu le enumeri sunt aceleaşi în presă ca în oricare alt domeniu. Cât despre plecat… fie el şi în PR, unii au avut ocazia. Și pe bani mai buni, şi pe condiţii mai tari. Spune-mi idealistă, naivă, necoaptă, imatură. Eu încă mai vreau să fiu jurnalist.
Probleme pot exista orice ai face. Prezenţa unui şef mai mult sau mai puţin “idiot” nu cred că poate avea influenţă asupra unui caracter puternic. It just takes a little time to change things.
Un loser va fi un loser oriunde, în presă ori la vidanjă. Dar asta nu înseamnă că în presă ori la vidanjă lucrează numai loserii.
Cât despre mine, eu continui să fiu de acord cu Tiberiu Lovin.
PS: Iniţial, această însemnare ar fi trebuit să se intituleze “Azi nu mănânci”. Mi-am primit şpaga şi fursecu’ şi m-am răzgândit între timp…
4 comentarii
Lasa un comentariu
De vazut
Ai dreptate in tot ce spui, iar PS-ul este demential :) , ca si titlu, of course.
PS Eu mi-am luat jucariile de cateva ori si mi-am dat seama ca am fost infantil, char daca am avut dreptate de fiecare data sa o fac. Nu este o solutie, iar ce spune Subiectiv cu “schimbare” celorlati nu este posibil. Niciun idiot nu o sa accepte ca a gresit, chiar si cand vede negru pe alb. In 16 ani, m-a luptat cum spune sotiorul tau sa le schimb mentalitatea si sa le arat logica macar. Am incercat sa le dovedesc la nivelul teoretic, ba chiar am facut ca ei (la modul practic) pentru a le arata ca desenul meu despre o anumita ipoteza este real. Inutil de cele mai multe ori. De aceea exista atat de multa incompetenta in presa. “Geniile” se incojoara in general de cei cu care se aseamana, cu rare scapari.
PPS Apoi trebuie sa fim realisti. Daca stim deja ca peste tot vom da peste aceleasi personaje, dar cu nume schimbate si figuri contorsionate altfel dupa neuronii slabiti de stransoare caschetei de militian, atunci de ce sa ne jucam tot timpul? Totusi, fiecare dintre noi are un teanc de facturi, de obligatii care nu pot fi evitate. Nu mandria si competenta iti platesc facturile, ci locul de munca. Iar demisiile repetate iti restrang posibilitatile. Scuze. M-am intins cam mult, cu toate ca nu era nevoie sa-ti spun tie toate lucrurile pe care le stii deja si cu care esti de acord, in ciuda celui scapat de tigaia domestica:) .
“Inutil de cele mai multe ori”. Asta poate sa inseamne ca nu intotdeauna :). Adaug la asta treaba cu facturile si obligatiile despre care spui si tu si, din nou, sunt de acord. Cu toate astea, imi doresc sa ajung si eu sa spun la un moment dat ca am luptat 16 ani sa schimb mentalitati. Asta e, din punctul meu de vedere, cel mai important lucru.
Da, uneori am reusit, dar pe termen scurt. Eu iti doresc sa spui dupa 16 ani nu ca ai luptat sa schimbi mentalitati, ci ca le-ai schimbat :) .
Vidanjori, ziaristi, profesionalism, ani intregi de munca pt a schimba oamenii, experienta, caschete de militieni, energii risipite cu mai mult sau mai putin folos, incercarea de a arata si celorlalti care ar fi calea corecta si demna de urmat, tigai domestice:), “spaga” :)…..
Uite, ma gandesc acum la o breasla anume. Cea a controlorilor de trafic aerian. Mi se par absolut invizibili comparativ cu importanta muncii lor si mai ales comparativ cu PROFESIONALISMUL de care dau dovada.
Mi-a placea sa vad o lume de oameni “invizibili” dar care sa-si faca treaba pt care sant pregatiti si sa o faca bine:)