Când John Doe devine o lecţie de viaţă

Publicat la data de 12.12.2008 | Categorii: Changes, Orange stuff | Tag-uri: trafic, zambet

Parcurg acelaşi drum spre muncă şi înapoi acasă cinci zile pe săptămână, uneori chiar şase. Nu vreau să aduc acum în discuţie tema “a avea sau a nu avea maşină”. Despre altceva aş vrea să povestesc.

Recunosc că, de-a lungul celor circa opt kilometri dus şi opt întors pe care îi parcurg zilnic, sunt, în 90% din momente, atentă la drum. În seara asta, mergând spre casă, pe acelaşi traseu căruia îi ştiu toate gropile, toate semafoarele, trecerile de pietoni, toate capcanele şi toanele, mi-am îndreptat privirea ceva mai mult în afara maşinii. Nu ştiam că oglinda retrovizoare poate să fie, unoeri, furnizoare de momente Kodak.

Doar ce mă lansasem pe orbita spre casă când, pe Constantin Prezan, mi-am îndreptat privirea, în timp ce aşteptam cuminte la semafor, alături de alte zeci de maşini, în oglinda retovizoare. În maşina din spatele meu, un băieţel de trei anişori alunecase de pe bancheta din sapte spre tatăl lui care conducea. L-a îmbrăţişat. Au stat aşa cam o jumătate de minut, în mijlocul unui Bucureşti îmbâcsit şi suprapopulat, doar ei doi, tată şi fiu. Ar fi putut fi, probabil, pe vârful unui munte sau în tundra siberiană. Îmbrăţişarea lor ar fi fost aceeaşi. Un lucru m-a întristat totuşi. Nici unul dintre ei nu zâmbea.

Un semafor mai încolo, în dreapta mea, s-au insinuat în retină, în seara asta nesetată ca un GPS doar să ajungă acasă, nişte mâini cu unghii roşii, gesticulând nervos. Mi-am întors capul spre dreapta. Am înţeles că se certa. O înşelase, uitase să cumpere pâine sau să ia copilul de la grădiniţă, cine ştie. Ea, blocată în trafic, în faţa unui semafor stupid. El, blocat într-un alt trafic, în faţa unui semafor probabil la fel de stupid.

Verde. Doar la semafor. Pentru că, fascinată de lumea pe care tocmai o descoperisem, nu mă mai puteam concentra la drum. Aş fi vrut, pentru câteva minute, să fac timpul să stea în loc, să pot să observ atent personajele care mă însoţesc în drumul meu spre casă.

Liniştea mea contemplativă a fost brusc întreruptă de monstrul şoselelor, condus de conducătorul monştrilor şoselelor, în traducere, de un Hummer la volanul căruia se afla o blondă. Mă, nene, să le zică cineva blondelor că nici măcar Hummerul nu se conduce singur, ci dacă apeşi nişte trebi pe-acolo, prin podea…

Cam două staţii de tramvai mai încolo, pe linia de tramvai, un taximetrist încearcă să reintre în trafic pe banda a treia… mă fac că nu-l văd, hotărâtă să-l las să aştepte, aşa cum facem noi, fraierii care nu o luăm pe linia de tramvai. Am timp să-l studiez. Aproape de vârsta a treia, are faţa brăzdată de cute adânci. Mi-l imaginez dormind ţinând în mâini un volan. Pentru el, linia de tramvai înseamnă timp mai scurt în care îşi duce clientul la destinaţie, deci un posibil bacşiş mai mare, deci mâncare. În fine, îl las, în ciuda faptului că-mi trece prin cap că poate îşi joacă toţi banii câştigaţi peste zi, în timp ce copiii lui flămânzesc. Aceeaşi tristeţe ca şi în cazul celorlate personaje. Nici măcar blonda cu Hummerul nu părea fericită. Nici acum, nici vreodată în viaţa asta.

Finally, aproape de casă. Un alt semafor. Încep să-mi aduc aminte de Falling down… I just wanna go home. Pe refugiul din dreptul semaforului, un vagabond. Cam 16 ani, cu o cămaşă cadrilată cu mânecile suflecate, cu tălpile picioarelor simţind probabil asfaltul la 0 grade prin găurile tenişilor. Cu o căciulă, probabil căpătată, pe cap şi cu o sticlă cu apă cu o juma’ de deget de clăbuc în mână. Îmi face semn, înţelege că nu am nevoie să-mi spele parbrizul. Ca argument suprem, îşi duce mâna dreaptă la stomac şi îmi face semn că-i e foame. Ridic neputincioasă din umeri.

Şi atunci, this John Doe, crescut copil al străzii, probabil, ajuns un om al străzii, îmi zâmbeşte larg, cu toţi dinţii şi din tot sufletul. Pe faţa lui se citea bucuria. N-avea casă, îi era foame, era pe jumătate îmbrăcat şi pe un sfert încălţat. Siingura lui avuţie era sticla cu clăbuc din mînă şi, probabil, singura lui rugă “să fie cât mai multe maşini”…

Zâmbetul lui m-a marcat, seninătatea lui m-a făcut să-mi fie ruşine pentru faptul că uit adesea să mulţumesc pentru ce am. Sufletul lui chinuit pe străzi i-a umilit, într-o fracţiune de secundă, pe toţi cei confortabili în maşinile de mii de euro, care se îndreptau spre casele lor calde, spre lumile lor. Spre lumile lor lipsite de aurolaci şi de zâmbete.

4 comentarii

..... a scris la data de 14 December 2008, 4:33 pm

Trist dar adevarat. Totusi pt o clipa cineva s-a desprins din acel “tablou” si a vazut totul parca din alta lume, din alt unghi, din alta dimensiune…
Pana la urma Matrix e un film inutil de complicat. Noi romanii renuntam fara constrangere sa mai vedem realitatea din jurul nostru.
Tiberiu Lovin a scris la data de 14 December 2008, 11:33 pm

Uneori n-avem ochi sa vedem cerul, alteori nu auzim iarba crescand langa noi. Ce anotimp? Florile au miros?! Exista stele??? De ce iubirea exista doar in filme sau de ce nu este ca acolo? Ca niste viermi, cei mai multi dintre noi ne deplasam pe acelasi traseu zi de zi, fara sa observam macar ca traim. Si se intampla atat de des ca ne vom mira intr-o buna zi cand ne vom privi in oglinda si vom vedea…un om pe care nu-l mai recunoastem.
PS Stii de ce zambea pustiul cu clabucul? El stie ca este mai fericit ca noi. Nu are atat de multe probleme si stie sa se bucure de fiecare “fleac”, asa lipsit de cultura si de caldura unui camin. El stie insa ce inseamna sa traiesti. Si viata chiar este frumoasa daca nu treci pe langa ea cu gandul la rosu, verde, galben, leafa, facturi etc.
Gigel a scris la data de 19 December 2008, 9:11 am

Si multi dintre cersetorii aia au zeci de milioane cont in banca sau la cec, deci nu stiu ce e asa de impresionant. Mai bine sa ne vedem de treaba noastra. Putem lua si metroul sau ratb din cand in cand ca sa ne mai amintim cum e.
decemberCat a scris la data de 19 December 2008, 1:44 pm

Nu cersea, spala parbrize. Eu nu am vrut, el nu a mai insistat. Ziceam că e cumva ironic ca tocmai ala de statatea descult in mijlocul strazii a fost singurul om pe care l-am vazut zambind pe drumul spre casa.