De când tot muncesc, au dispărut aurolacii…
Ironic. Exact în momentele în care spun “Gata, nu mai pot, nu mai am putere” se întâmplă, în 99,99% din cazuri, să fie nevoie să mai fac ceva. Şi, de fiecare dată, nu ştiu prin ce minune, reuşesc să mă mobilizez şi, control freak de când m-am născut, să iasă şi relativ bine/bine/nu foarte prost/decent sau ceva pe-acolo, în funcţie de gradul de oboseală deja acumulat pe care îl aveam înainte de noul task.
Azi dimineaţă m-am trezit cu capul de vată. Am băut cafeaua, am făcut duşul cu senzaţia că cineva mi-a înlocuit capul cu un mare urs din pluş… Am condus cam o oră cu un urs în cap. Pe la prînz nu mai aveam doar un urs; un magazin întreg de jucării de pluş pusese stăpânire pe capul meu. Am răspuns politicos la toate întrebările de peste zi, am dat rezolvări, am răspuns la mailuri, am dat telefoane, am făcut conversaţie… La sfârşitul zilei, cînd am coborât din maşină, am tras linie. Şi n-am înţeles nimic.
- Auzi, cînd facem şi noi reportajul ăla despre aurolaci? Că de când tot zicem că-l facem… Da’ de fapt chiar, mai există aurolaci? Că eu nu i-am mai vazut…
- Păi când să-i vezi dacă toată ziua ta înseamnă maşină-birou-maşină-casă…
M-a cam izbit în momentul ăla. Deadline azi pentru un magnific viitor produs. Zic, tare şi răspicat: “Băieţi, eu chiar tre’ s-o tai la şi jumate. Azi chiar nu mai pot să stau”. Tot ce mai visa capul meu din urs de pluş era să ajung acasă şi să… zac. La care, unul dintre colegi îmi zice: da, da, şi eu tre’ să plec. Tre’ să ajung la o expoziţie.
Şi, în adâncul minţii mele de pluş, am şi acum gura căscată de uimire. Like… Ia uite, mă, nene, că există şi oameni care se duc la expoziţii.
Şi mi-a venit atunci să semnez o mie de demisii, să le leg cu fundă roşie şi să insist să fie semnate până la şase jumate. Şi mi-am dat seama că am pagini risipite care mă aşteaptă să le ajut să se facă mari şi să devină o carte, că am un câine cu care nu m-am mai jucat cu adevărat de secole, că am un milion de cărţi necitite, un milion de filme nevăzute, un milion de clipe netrăite, un milion de stări pierdute. În schimb, am un salariu.
Ok. Gotta go. Mâine mă trezesc devreme că am mult de muncă la birou…
Disclaimer: Textul de mai sus nu îmi aparţine, Vorbiţi, vă rog, cu ursul de pluş.
Nici un comentariu
Lasa un comentariu
De vazut
