Fiat 500 - prima parte
După o oră și un sfert în mereu surprinzătorul trafic bucureștean, am ajuns la Autoitalia, pe bulevardul Timișoara. Acolo ne aștepta o italiancă veritabilă, un Fiat 500 pe care Alex, pentru că e într-o branșă, poate să-l testeze până luni la prânz. Adică eu îl conduc :D.
Să le luăm pe rând. Designul: un restyle bun spre foarte bun, un icon car căruia designerii i-au păstrat valorile estetice originale și i-au adus exact îmbunătățirile care s-o transforme într-una dintre cele mai râvnite mașini de oraș ale orașului actual, modern și extrem de agitat. La exterior arată “cinstit”. Cireașa de pe tort o reprezintă stickerele care te ajută să-i colorezi mașina după pofta ochiului.
M-au deranjat, totuși, trei treburi: capota, oglinzile mari și bara din spate. Capota… Mă simt ca-n The Flintstones în mașina asta. De obicei, stau relaxată la volan. Chiar și așa, reușesc să văd, dacă am absolută nevoie, capota și să mai estimez distanțe (am șase luni de condus și, uneori, mai simți nevoia să vezi pe unde și cum te strecori). Ei bine, din Fiat 500 nu văd decât strada (da, știu, e și asta important). Nema capotă. e ca și când n-ar fi, iar asta îmi dă un ușor sentiment de nesiguranță.
Cred că din cauza barei din spate e bine să-ți iei și senzor de parcare, pentru că te face să înțelegi mai bine și mai repede că mașina nu se termină acolo unde e luneta - așa cum e la Polo-ul meu - ci acolo unde se termina bara. Pe care nu o vezi pentru că nu ai cum.
În ceea ce privește oglinzile mari, deși mașinuța e muuuult mai îngustă decât multe altele, îți pui destul de serios problema că, deși te poți strecura printre două alte mașini, tot nu vei reuși să treci de ele din cauza oglinzilor. Altfel spus, mașina asta are niște oglinzi mult prea mari în comparație cu dimensiunile ei.
La interior e… cum să-i zic… Puțin prea mult. Adică… e ca o femeie care are bluză cu buline, fustă-n dungi, sandale cu floricele și servietă business. Luat separat, fiecare element care îi alcătuiește interiorul e plăcut. Laolaltă, perspectiva se schimbă însă. Atât asupra interiorului mașinii, cât și asupra drumului. Asta pentru că, odată cu lăsarea serii, luminile de bord sunt ca la cazinou. Recunosc, totuși, că nu am încercat să setez intensitatea luminițelor. Sper, pentru binele șoferului și al pasagerilor, să aibă așa ceva.
Despre motor, ceva mai încolo. Am impresia că poate mai mult decât a arătat azi și n-aș vrea să mă grăbesc acum cu concluziile. E un 1.3 pe motorină și adăpostește vreo 75 de CP. Ca să ne fie clar, eu fac parte, financiar vorbind, din pătura de mijloc. În condițiile astea, Fiat 500 e o mașină pe care nu mi-aș cumpăra-o decât dacă pur și simplu n-aș mai avea ce face cu banii.
Vama Veche mai 2008
Scurt si la obiect, pentru că am revenit la muncă şi nu pot exprima în cuvinte starea în care mă aflu.
Vremea în Vamă: a turnat cu găleata în prima oră, am avut soare în celelalte trei zile.
Mâncarea în Vamă: întotdeauna se poate şi mai bine. Locul meu de papa preferat: închis. Pentru renovare, cică. Avut un episod nasol cu stomacul. Rezolvat cu preţul unei seri petrecute în cameră, urmărind The Incredibles. Şi zău dacă-mi pare rău. Am râs cu lacrimi şi îl recomand din tot sufletul.
Oamenii în Vamă: amestecaţi, ceea ce, într-un fel e bine. Am văzut şi câte un picior de manelist, însă impresia mea a fost că se afla într-o căutare disperată a ieşirii din staţiune. They just weren’t blending şi n-o să schimbe nimeni Vama just so they will blend :).(pentru detalii, Dr. Dolittle)
Moda în Vamă: Am văzut nişte super tricouri. Nota zece pentru “Make love not warcraft” şi pentru oaie. Alex ştie.
Traficul în Vamă: A fost prima dată când imposibilul s-a produs. Am ajuns să regret traficul bucureştean. Maşina mea a rămas parcată tot sejurul, cu o mică excepţie prilejuită de un drum până în Mangalia. Nu-mi pot imagina de ce trebuie să te dai jos din maşină în buza mării şi de ce trebuie să “ambuteiezi” străduţa aia mică şi pricăjită şi să violentezi pietonii.
Vama Veche în 2008: mai frumoasă în februarie decât în mai. Per total, frumoasă.
Ce mai tare felicitare
Este cea pe care am primit-o, by e-mail, de la echipa agenţiei de publicitate Violet. Eu ştiam că oamenii aştia fac lucruri super cool, dar când am deschis ataşamentul au reuşit să mă uimească din nou.
Arctic Monkeys? Neeeah, e The Last Shadow Puppets
The Last Shadow Puppets cu The Age of Understatement mi-a sunat, în primă fază, a Arctic Monkeys. Asta pentru că trupa e un proiect în care e implicat și Alex Turner, de la Arctic Monkeys. Alături de el, Miles Kane de la The Rascals. Cei de la Radio Guerilla l-au numit “spaghetti western rock”. Alții zic că stilul aduce a Steve Walker și David Bowie. Cel puțin interesant, zic eu.
Și de asta vreau la Esquire
Pentru că bărbații au imaginație. Și nu fac caz de ea, așa cum fac femeile.În mai, Esquire-ul american are o copertă-remake după cea din martie 1965. Things change, don’t they :) ?
Sursa: esquire.com
Ma întreb ce urmează
După mii de bile colorate răspândite în San Francisco şi după câteva mii de kilograme de vopsea, Sony încearcă şi asta:
I’m a realist
Piesa zilei. A săptămânii, a lunii, a anului. A vieții, pentru unii.
Ţara care este
1. Oameni civilizaţi care nu put, nu scuipă pe străzi, nu se dau cu capul de pereţi doar pentru că nu le trece prin minte să “mute dracului drobul ala de sare mai incolo” ca să nu cadă peste ei, nu muncesc ca disperaţii doar ca să aibă de-o pâine. Oameni civilizaţi care înţeleg şi au experimentat că a trăi înseamnă mai mult decât o alergătură nebună pentru a supravieţui, care ştiu - în ciuda tuturor celor ce se spun despre ei - să nu catalogheze un român doar pentru că e român, sau un rrom pentru că e rrom sau un concetăţean de-al lor doar pentru că e concetăţean.
“Ce vrei măh de la el. E un ţigan împuţit”. Asta am auzit eu, în urmă cu câteva luni, de la un cunoscut “cu educaţie”. Asta în condiţiile în care, în liceu unul dintre cei mai buni amici de-ai mei era ţigan, iar familia lui era una dintre cele mai la locul ei din câte am cunoscut. Şi în condiţiile în care unul dintre bunii şi foştii mei colegi este rrom. Era de faţă, a auzit ceea ce se vorbea şi, chiar dacă discuţia nu era despre el, a avut bunul simţ să tacă din gură.
Mă gândesc: cum m-aş simţi eu într-o ţară străină, dacă cei de acolo m-ar cataloga drept “românca aia. Doar românii sunt cum sunt, nu?”
2. Mi-aş dori o ţară în care oraşele nu se “fac” doar când se apropie alegerile. O ţară în care, o femeie jurnalist nu e “ţigancă împuţită” şi “păsărică”. O ţară în care, chiar dacă aud cuvintele de mai sus, nu le aud de la Preşedinte. O ţară care să poată să depăşească momentele tip “inundaţii de primăvară”, “inundaţii de toamnă”, “recolte distruse de caniculă”, “omoruri cu sânge rece pentru o bucată de pâine”, elevi cu mănuşi în sala de clasă şi atâtea, atâtea altele. Mult prea “atâtea altele”.
3. Posibilitatea unui nou început. Profesional. Asta pentru că, în România, variantele sunt puţine şi, în 99% din cazuri, în favoarea netă a angajatorului şi, tot în 99% din cazuri, în defavoarea netă a angajatului. Probabil că, din punctul ăsta de vedere, situaţia nu e roz nicăieri. Dar tentaţia unui nou început e mare.
4. Nu mă sperie bătrâneţea. Mă sperie bătrâneţea în România. Nu vreau ca, după o viaţă de muncă, să ajung să mânânc pâine cu ceai sau să-mi iau de la gură pentru a-mi auta copilul să reziste. Cred că oricare dintre noi merită mai mult, poate mai mult şi are dreptul la o bătrâneţe liniştită. Nu vreau să mai văd mame care îşi iau de la gură ca să aibă cu ce-şi hrăni copiii.
5. Vreau o ţară în care oamenii nu mor pe capete din cauză de : foame, spitale prea puţine, prea puţin dotate, ori cu medici care, dacî n-ar primi şpăgi, ar muri de foame. O ţară în care cuvintele “asistenţă socială”, “învătământ”, “inflaţie”, “şomaj”, “sănătate”, “minorităţi” să fie privite “normal”, să fie înţelese, rezolvate. O ţară în care cineva să-mi arate că merită să rămân şi să dau tot ce pot.
Am dreptul să spun nu. Şi am dreptul să refuz să cred că o ţară precum România mă merită doar pentru că am avut neşansa de a mă naşte aici.
Şi, în afară de părinţi şi de prietenii buni, nu e nimic în ţara asta care să mă facă să rămân.
Încep să-mi fac bagajele.
Nu orice câine. CÂINELE. CÂINELE MEU
L-am vrut în urmă cu 12 ani. Am zis că, dacă tre’ să plece câinele, plec şi eu. Şi a rămas.
Îl ia pe Titus Steel de departe. Ca să nu mai zic de “Simone Sensual” sau de “Aline Plugaru”, că le-ar face de n-ar mai avea aer. Dar el e câine, deh, are şi el pretenţiile lui.
Îi plac, de exemplu, păturicile cărămizii. Mda, pervers, aşa mă gândeam şi eu. Căţelele nu-i plac, am încercat şi am observat oarecare tendinţe sado-masochiste. Prin urmare, de 12 ani, căţelul meu e “cavaler”. Mama îi zice “fătălău”. Da’ nu-i frumos.
L-am postat pentru că nu am mai rezistat. Preţ de vreo două ore a tot smiorcăit. Am crezut că vrea să-l mângâi. Ţi-ai găsit. Am crezut că vrea să-l mângâie Alex. Ţi-ai găsit (ştie căţelu’ ce ştie). Am crezut că vrea papa. Băgat papa, nimic. Apică? Neeeeh. După două ore de smiorcăială, s-a aprins beculeţul. Nu voia nici apică, nici păpică, nici mângâiere, nici “Simone Sensual” sau “Aline Plugaru” (v-am zis doar, are şi el pretenţiiile lui). Voia PĂTURICA!!!
De ce? Vedeţi mai jos.
PS: Vrea cineva un căţel de 12 ani, extreeeeeem de bine crescut? Vă implor!
PPS: Doritoarele sînt rugate să se adreseze în scris, de luni pînă vineri, între orele 10-16 (Aline Plugaru şi Simone Sensual, vă rog, nu insistaţi! Are şi cîinele standardele lui! Şi un orgoliu!).
Morala
Pentru că fiecare lucru din lumea asta are rostul lui… Si pentru că, de cele mai multe ori, ne dăm seama de asta prea târziu.
De vazut
