Long live us!
2011. M-am lăsat de fumat. Şi de mâncat carne. Mi-e poftă, uneori, de ţigările altora şi de micii din Kaufland.
În urmatoarele 366 de zile or so vreau sănătate să le-o dau alor mei, drumuri frumoase, multă vară, câini sănătoşi and more of the superficial me.
Şi îmi doresc să mă plimb la 4 dimineaţa prin San Francisco. Şi să-mi lucrez mai bine abdominalii. Şi să scriu pe blogul ăla al meu de beauty şi să văd RHCP.
În rest, am făcut fix ce-am vrut. E bine. Să vă fie bine, zic.
Hai, vă pup! Long live us!
Everybody lies
Shoulda
Uneori, trec pe lângă un băiat. E slab, curat, stă pe nişte trepte de la intrarea într-un bloc. Aparent, cerşeşte. Nu spune niciodată nimic. Doar priveşte în gol. E palid, îi văd vase mici de sânge sparte pe obrazul drept. Ochii sticloşi sunt mereu îndreptaţi spre ceva, într-acolo, într-un acolo. Se uită, dar pare că s-a resemnat. Nimic, niciodată. Mozaicul ăla de ciment pe care stă e mai cald decât o sută de priviri de-ale lui, puse la un loc.
Astăzi, cineva i-a întins bani. Mâna i-a luat, ochii au rămas ţintuiţi, ca şi când n-ar fi luat banii. Am vrut de prea multe ori să mă opresc. Nush, poate nevoia de a-l ajuta. Mi-a fost ruşine să scot bani. Cât mai costă 400 de grame de nefericire? Plătiţi cash sau cu cardul? Doriţi ş-o pungă? Mi-a fost ruşine de bocancii noi pe care-i căram. De bocanci aveam nevoie?
Astăzi, era mai rece decât frigul de afară. Privirea, tot acolo. M-am simţit neputincioasă. M-am oprit înainte de a-i bruia câmpul vizual. M-am întors o staţie de tramvai. Am traversat pe la trecere. Când am ajuns vizavi de locul în care ştiam că stă, m-am uitat, deşi ştiam că mi-e imposibil să văd până acolo. Am simţit, totuşi, că i-am bruiat orizontul. Unii ceşetori n-au pancarte cu mesaje.
Vezi tu, dragul meu prieten, de aia scriu rar aici. De aia îmi consum literele în bloguri superficiale de beauty, în poveşti neterminate pentru copii, in bocanci. Sunt mov şi nu dor.
Superficial
Derapaj
Un pic de terapie
[de aici]
Cover-ul de sâmbătă
Alanis Morissette – You Oughta Know, in varianta Scala sau The Killing Moon. Regardless of your choice, it’s the same shit hit. Good lyrics, though.
Bap, bap, şuap, dă-ţi una peste cap
Pot să înţeleg că-ţi înşeli nevasta. C’mon, nu mai avem trei ani, e OK, te înţelegem, chiar dacă ai doi copii acasă, că doar îţi înşeli nevasta, nu le dai în cap copiilor.
Înţeleg şi că te ascunzi, că doar n-o să-i zici nevestei: “Dragă, mă duc s-o călăresc pe una două ore sau cam aşa. Când mă-ntorc, vrei să iau pâine sau ai luat tu?”. Deci, da, te ascunzi, e chiar frumos din partea ta. O înţeleg şi pe amantă că se ascunde, bla bla, you know the shit.
Îi înţeleg şi p-ăia de te aleargă prin Bucureşti. Zău, îi înţeleg şi, acum, gândeşte-te şi tu, de exemplu: cum ar fi viaţa fără… gunoieri, să spunem? Păi vezi, au şi ei rolul lor. În plus, şi ei, când se întorc acasă, la nevastă, tre’ să cumpere şi pâine.
Un singur lucru nu înţeleg. Unul singur, singurel, amărât, abătut, ca un neuron stingher, rămas agăţat pe marginea prăpastiei.
De ce, deeeeee ceeeee? De ce să-ţi înşeli soţia cu una care îi seamănă izbitor?
Fotografii ciordite Sursa foto: YouTube
Cum stă treaba cu fluturii
Cred că sunt una dintre puţinele persoane care n-au fost impresionate de reclama Cosmote. Şi asta dintr-un motiv cât se poate de simplu. Când eram mică, am avut un singur fix, şi ăla pe la 3 ani. Mama avea o bluză de trening albă, pe care scria, de la umărul stâng pân’ la ăl drept, pe rotund, aşa, Louisianne. De pe tricoul ăla am învăţat să citesc şi, când am priceput literele, obişnuiam să repet obsesiv “L-o-u-i-s-i-a-n-n-e, Louisianne. E bine, mami?”. De zeci de ori, în fiecare seară.
În rest, adresam întrebările o singură dată şi mă străduiam să nu enervez. Într-un fel, a fost bine aşa, pentru că am incercat mereu să ţin minte din prima. Dacă n-a mers sau am uitat pe drum, trebuia să mă descurc. În fine, să nu divaghez. Ai mei m-au învăţat să întreb doar dacă e cazul şi, dacă întreb, să acord atenţie răspunsului. Asta, o dată.
A doua ar fi că la mine în familie se fac două lucuri: se vorbeşte, adeseori, pe şleau (n-aş zice porcos, că nu-i fun dacă nu sunteţi aoclo să înţelegeţi) şi se ţipă. Relaţia mea cu tata e una specială, semănăm din multe puncte de vedere şi putem fi amândoi destul de colerici. Faza e că adeseori ne-am distrat cunoştinţele behăind unul la celălalt, pentru ca, doar câteva minute mai încolo, să conspirăm cine şte ce concert de râgâituri, ca s-o disperăm pe mama (nu, eu nu râgâi, că prinţesele nu râgâie).
În clasa a doua parcă, am avut celebra problemă cu vulpea şi câinele, care aleargă fiecare nush cum. Trebuia să descopăr în cât timp reuşeşte să ajungă vulpea câinele. Pe cuvânt de femeie, şi în ziua de azi mi-e groază de problema aia. Asta pentru că, după ce mi-a explicat-o de două ori, iar ochii mei erau tot mai mari şi mai umezi, semn că nu pricepusem nimic din ce-mi explicase (deşi tata-i un om cu o logică solidă), pe mustăcios l-au apucat dracii şi a-nceput să zbiere.
Nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat. Ce ştiu e că mai am şi acum desenele făcute de el pentru ora de desen, găsesc şi acum, prin te miri ce cărţi din bibliotecă, hârtiuţe cu scrisul lui, în care încerca să-mi explice matematica. Da, tata ţipă, eu ţip, în 29 de ani am ţipat mult unul la celălalt. Interesant, îmi dau seama acum, cu un oarecare respect, dacă nu în vorbe, măcar în voce.
Cu mama, relaţia e altfel. Still, ştie că, atunci când ajung să ridic tonul, o fac fix pentru că-mi pasă prea mult de ea. Lucrurile care nu mă lasă rece mă aprind. Când mă aprind, adeseori, ies scântei. Când tac, fie m-am detaşat, fie lupt ca să fac asta.
Mi se pare condamnabil să-ţi uiţi părinţii, să nu vorbeşti cumva cu ei, să nu-i ajuţi şi să nu le întorci dragostea. Mi se pare greşit să nu le explici ceea ce, poate, acum, îi depăşeşte pe ei (“Eu cum trimit SMS-uri?” – rings a bell, anyone?), să nu ai răbdarea să le spui de 100 de ori cum se deblochează telefonul sau să nu găseşti un minut, în fiecare zi, ca să te interesezi despre ei.
Nu sunt de acord însă cu modul în care fiecare ascultă, cu felul în care există şi funcţionează relaţiile cu cei dragi ţie. Da, trebuie să ascultăm mai mult, şi fiecare ascultă în felul lui.
Una bună rău
Nu, nu-i o femeie, e doar o piesă. Bună, bună rău. Pentru pus căştile în urechi, adidaşii în picioare şi alergat, cât e încă noapte şi-s gâze în aer. Bună pentru meetingurile alea importante, când tu arăţi ca dracu’ şi, fix în dimineaţa aia, faţa ta s-a gândit să dea o tură prin pubertate (nu contează că ai un coş în frunte, unicornii sunt aaaaatââât de drăguţi).
Bună pentru zilele în care plouă şi-ţi place, pentru ambuteiajele în care conturezi personaje din cărţi pentru copii. Bună ca să uiţi relele şi să-ţi dai seama că poţi zâmbi, liniştit, împăcat, în faţa oricărui om din viaţa ta.
Bună pentru dimineţi lente pe care le vrei demente sau invers, pentru nopţi albe şi pentru zile negre. Bună când te blochezi în lift, în metrou, într-o stare sau în alta. Bună dacă şi alb-negrul tău e colorat.
-
Cautare
-
Abonare RSS
-
Categorii
-
Cele mai recente
-
Blogroll
-
Arhive
- December 2011
- November 2011
- October 2011
- September 2011
- August 2011
- July 2011
- June 2011
- April 2011
- February 2010
- January 2010
- November 2009
- October 2009
- September 2009
- July 2009
- June 2009
- May 2009
- April 2009
- March 2009
- February 2009
- January 2009
- December 2008
- November 2008
- October 2008
- May 2008
- April 2008
- March 2008
- February 2008
- January 2008
- December 2007
- November 2007
Lucrez şi la mogul
Wish list
Hohoscop
De vazut
